totuși va veni o dimineață dintre umbre
ocolind cărările
și cineva
nu se știe cine va descifra
secretul cifrei zero
așază-te în târziul ferestrei
oamenii există doar până ne obișnuim
cu absența lor
***
e prea mult ianuarie
m-a nins iarna
în dormitorul tău
uit că ne-am întâlnit într-o gară
tot uit că mi-ai dat cheia
și nu e căldură
închide fereastra
se-anunță viscol în noaptea asta lungă
cât o îndoială
pe canapeaua lui oblomov
nu e loc pentru amândoi
să nu pleci
e prea mult ianuarie
***
Carmen Secere – foto arhiva personală
***
înrădăcinată în obișnuințe
privesc lumea printr-o lupă suprarealistă
încerc să dorm dar liniștea mea
se-aruncă zilnic pe fereastră
fără bilet de adio
măturătorii de noapte
șterg urmele îndrăgostiților
din parcul central
și cine știe când va ninge
în memoria inelarului
***
pe calea ferată
până și iarna întârzie
spune-mi că ți-e dor să mă bei
lângă fântână într-o duminică
fără legi și cuburi
cearcănul din care ți-ai domolit setea
mă doare
rămâi până la capăt
în trenul cu aburi
umbra mea are contur de cretă
Citiți și Răstorn lumea din vârful poantelor, de aceeași autoare.
