Rezoluția lui 2019: Să avem curajul de a ne îndeplini visele
De fiecare dată când văd „The Notebook” – adică de cel puțin 2 ori pe an -, în afară de faptul că plâng cu sughițuri, îmi rămâne blocată mintea în dialogul ăsta.
Cred că „The Notebook” e mult mai mult decât o poveste superbă de dragoste, e un film despre cunoaștere. Iar scena asta este, dacă vreți, esența întregului efort al firului epic. Fără întrebarea simplă, și totuși atât de dificilă cu care este confruntată atât de vehement Allie, continuarea poveștii de iubire dintre cei doi îndrăgostiți – care a sfidat timpul și a supraviețuit în ciuda unei perioade lungi în care cele două personaje sunt departe unul de celălalt – nu ar fi fost posibilă.
Disperarea cu care Noah o întreabă pe Allie „TU ce vrei?” este, de fapt, declanșatorul procesului de autocunoaștere al personajului feminin care trăise până atunci în umbra dorințelor familiei, anihilând, aproape inconștient propriile dorințe și aspirații, făcând alegeri în contra celor dictate de inimă, sub imperiul fricii de a nu-i dezamăgi pe cei dragi. Ascultați cu atenție tot dialogul (sau, mai degrabă, monologul lui Gosling), e o metafora atât de frumoasă pentru orice aspect al vieții, nu numai pentru alegerile amoroase.
Mai cred că scena asta ar trebui să ruleze, măcar o dată, ca metoda de verificare, în mintea fiecăruia dintre noi. Corespunde ceea ce faci cu ce îți dorești de-adevăratelea? Întreabă-te dacă viața ta e acolo unde vrei TU să fie, nu unde îți indică societatea sau oamenii din jurul tău.
Nu demult am avut o discuție interesantă cu o doamnă pe care în condiții normale aș fi invidiat-o. Doamna cu pricina lucrează în sistemul de protecție socială, în directă legătură cu autoritatea pentru adopții. Discutând pe temă, am întrebat-o dacă are copii. Mi-a răspuns că nu, din nefericire sunt ceva impedimente. Am fost apoi curioasă dacă s-a gândit să adopte, mai ales că lucrează în sistem, deci lucrurile ar trebui să fie mult mai simple pentru ea.
Cu o tristețe pe care nu mă pricep să o descriu, dar care mi-a rămas imprimată în memorie, mi-a spus că adopția nu este o opțiune pentru că soțul ei nu este de acord. Expresia de om nedumerit care probabil mi se citea pe chip a impus și explicații suplimentare: avusese nenumărate încercări de a-l convinge pe soț, dar fără vreun rezultat, așa că decisese că e mai bine să păstreze ceea ce are deja – o căsnicie lipsită însă de roade, dar totuși o căsnicie – și să renunțe la dorința ei de a avea copii.
Scurta pledoarie, menită mai degrabă să o convingă pe ea – nu pe mine – că raționamentul expus este cea mai bună alegere, m-a pus pe gânduri. Fără a face judecăți de valoare – nu e treaba mea, oamenii sunt liberi să facă propriile alegeri – mi-am dat seama cât de des facem alegeri importante în viață sub imepriul fricii. Acest monstru, pe numele lui Frica, are excepționalul dar de a paraliza individul pe care pune stăpânire și de a-i impune un mecanism decizional de cele mai multe ori total eronat și în dezacord cu ceea ce își dorește, de fapt, persoana în cauză. Deciziile luate din frica de ceva mi se par mai mult decît clasicele și necesarele compromisuri de care nu scapă nimeni, sunt adevărați sabotori care, de multe ori, ne distrug orice speranță de a trăi o viață cât de cât în acord cu ceea ce simțim și ne dorim în străfundul sufletului.
Ce prilej mai bun decât începutul unui nou an pentru a opri un pic timpul în loc și a privi puțin spre noi. Ce-ar fi să punem pe lista rezoluțiilor lui 2019 și hotărârea fermă de a ne acorda mai multă atenție, de a ne cunoaște cu adevărat și de a ne da seama ce vrem NOI să facem cu viața noastră, fără a ne fi frică de faptul că deciziile și dorințele noastre i-ar putea dezamăgi pe cei dragi. Și asta indiferent că avem 20 sau 50 de ani. Cred cu sinceritate că niciodată nu e prea târziu să te regăsești și să îți schimbi radical traiectoria, dacă știi că o transformare radicală este ceea ce ai nevoie pentru a te simți împlinit și fericit.
Noul An să vă aducă mult curaj și înțelepciune pentru a vă modela viața așa cum vă doriți!
Sunt o Femeie avocat care s-a trezit într-o zi în fața mașinii de scris împinsă o forță lăuntrică pe care n-aș ști să o aștern în cuvinte și care a trezit în mine o poftă nemărginită de a scrie. În timp, pofta s-a transformat într-o nevoie acută de a sta față în față cu mine, cu adevărul din miezul meu. De a-mi privi în ochi fricile, iubirile nerodite și demonii ascunși prin cotloane de frica luminii. De a mă scrie mai întâi pe mine, descompundu-mă, bucată cu bucată, operând și cosând plăgile sângerânde pentru ca apoi să mă pot reasambla într-un Eu vindecat. Așa s-a născut volumul de proză scurtă la care lucrez intens. Mocnește în capul pieptului și ideea unui roman de dragoste ceva mai neobișnuit. Am decis să las celor două proiecte șanse egale de izbândă și le-am promis că va vedea lumina tiparului cel care va pulsa mai puternic sub epidermă și îmi va ține muza aproape. Scrisul să-mi fie spovedanie și doctorie întru renaștere.
