Dimitrie Cantemir, Lorenzo de Medici al nostru
Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) a fost domnul Moldovei în două rânduri (martie-aprilie 1693 și 1710 – 1711) și un mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de: enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost membru al Academiei de Științe din Berlin. George Călinescu îl descria drept „un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru”.
În 1710 a fost pus la tronul Moldovei, având misiunea de a-l supraveghea pe Brâncoveanu, bănuit de neloialitate față de Imperiul Otoman, în schimb a încheiat el însuși un tratat cu Imperiul Rus al lui Petru cel Mare. Armata rusă ajutată de moldoveni a suferit o înfrângere categorică din partea turcilor în Bătălia de la Stănilești. În consecință, Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde și-a petrecut restul vieții dedicându-se preocupărilor intelectuale.
Dimitrie Cantemir a fost un om politic cu o vastă cultură, cunoscător al mai multor limbi : limba latină, limba arabă, limba franceză, limba turcă, limba greacă modernă, limba italiană, limba rusă, limba persană, limba română.
Ca apartenență nobiliară, el a avut titlul de cneaz ; a fost domn al Moldovei și a făcut parte din tr-o familie nobiliară, aceea a Cantemireștilor.
Imaginea cu denumirea „Portret din tinerețe” care se află în «Le musée des beaux-arts de Rouen»” a fost reprodusă de timpuriu în lucrarea Dimitrie Cantemir. Viața și opera în imagini (1963), alcătuită de Scarlat Callimachi ș.a.[1], unde se indică și sursa ilustrației: biblioteca Academiei R.P.R., cabinetul de stampe.
Sub ilustrația din Scarlat Callimachi, se poate citi denumirea dată de muzeul respectiv acestui portret: Inconnu. Un Hospodar de Valachie. Pe pagina alăturată (p.24) este redat un citat din prefața scrisă de Nicolae Iorga la lucrarea Dimitrie Cantemir: Viața lui Constantin Vodă Cantemir (p. IX)[2]: „Portretul de la Rouen îl arată cu ochii săi vii în fața fină, isprăvită cu o bărbie de voință. Are haina de brocart de aur a situației sale și sabia feciorului domnesc… Dar pe buclele crețe ale perucei, sistem Ludovic al XIV-lea, turbanul alb și albastru arată contactul cu cealaltă cultură: a Stambulului turc.”
Tratatul de la Luțk a fost publicat de Cantemir în spațiul german. În politica externă s-a orientat spre Rusia ca entitate ortodoxă, opusă Islamului. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei marii boierimi și a fost împotriva transformării țăranilor liberi în șerbi. În monografia închinată marelui cărturar moldovean, P.P. Panaitescu[3] consideră că încă din tinerețe, D. Cantemir ar fi urmărit realizarea unui scop bine determinat, și anume instaurarea monarhiei absolute și ereditare în Moldova, împotriva anarhiei feudale a boierilor.
A scris Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor, susținând latinitatea limbii și a poporului format pe teritoriul vechii Dacii, inclusiv faptul că româna are patru dialecte. Această lucrare a devenit o referință fundamentală pentru corifeii Școlii Ardelene.[4]
Cităm câteva titluri din vasta sa opera:
- Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, 1698
- Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago, 1700
- Istoria Ieroglifică, 1703-1705
- Istoria Creșterii și Descreșterii Imperiului Otoman, 1714-1716
- Collectanea Orientalia, 1722-1723
Descriptio Moldaviae,1714-1716
Scrisă în latină (1714 – 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin, Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei) reprezintă prima prezentare interdisciplinară (geografie, demografie, etnografie, cartografie, psihologie colectivă) a Moldovei și locuitorilor ei. Descrierea Moldovei are trei părți: o primă parte consacrată descrierii geografiei, unde sunt prezentate relieful, bogățiile și organizarea administrativă a țării; partea a două se ocupă de politică, descriind pe larg forma de guvernământ, ceremonialul de la curtea domnească, armata, justiția, finanțele, clasele sociale și politice, obiceiurile; ultima parte este consacrată religiei, culturii, cuprinzând și un capitol despre limba și literatura moldoveană. În Descrierea Moldovei, principele cărturar dă lista familiilor boierești din țară. Sunt consemnate numele a 77 familii boierești… A fost prezentată harta Moldovei, în manuscris ( în latină: Tabula Geographica Moldauiae), aceasta fiind prima hartă reală a țării, conținând detalii geografice, precum și informații administrative. Descrierea Moldovei a fost tradusă pentru întâia oară în limba germană de J. Redslob, abia în 1769-1770 (cu titlul Beschreibung der Moldau) și publicată de către Anton Friedrich Büsching[5], iar în românește în anul 1825, sub titlul „Scrisoarea Moldovei, la Mănăstirea Neamț; ediția a II-a, Iași,1851, sub titlul Descrierea Moldaviei. Manuscrisul original al lucrării Descriptio Moldaviae se află la Bibliothèque Nationale din Paris. Prima ediție critică a fost realizată de Dan Slușanschi în 2006.
Cu această operă, Dimitrie Cantemir trece în cea de a treia perioadă a activității sale de scriitor, o perioadă desfășurată în timpul șederii sale în Rusia și care se caracterizează prin tratarea temei științifice. Este o perioadă total diferită pentru viziunea sa de scriitor, lăsând în urmă operele de natură mistică și literar-istorică. Opera a fost realizată în întregime în Rusia și are ca și scop principal proiectarea Moldovei pe scena lumii învățate din Europa. Ea oferă informații geografice, imagini vizuale și detalii ale vieții poporului, precum și informații din spectrul politic, economic al Moldovei, toate acestea compunând o primă scriere științifică a unui român. Se consideră că această lucrare a fost redactată în paralel cu o altă mare lucrare a sa, respectiv cu Istoria Imperiului Otoman. Pe parcursul scrierii sale a folosit izvoare moldovene, precum letopisețele lui Grigore Ureche, scrierile lui Miron Costin și a lui Nicolae Costin. Cu toate că folosește documente interne, Cantemir nu se limitează doar la acestea, ci consultă și scrierile autorilor antici, de exemplu îl citează pe Ptolemeu, pe Strabo, Eutropiu, Ammian Marcelin[6]
Ștefan Ciobanu[7] îl citează pe istoricul rus Dmitri Bantâș-Kamenskii (1788–1850) care în dicționarul „Slovar dostopamiatnîh liudei Russkoi zemli (Dicționarul oamenilor însemnați ai țării rusești) , Moscova, 1836, vol.III, îl considera pe Dimitrie Cantemir ca pe „cel mai învățat bărbat în Rusia din timpurile lui Petru cel Mare. Cunoștințele lui vaste în limbile persană, arabă și turcă, veselia desăvârșită în conduită și convorbiri i-au atras iubirea tuturor societăților a căror podoabă a fost.[8]”
Obs. Ne oprim asupra numelui MOLDOVA. Controversat, se consideră că ar fi nume dacic, întrucât multe denumiri dacice se termină în particula – dava. Dimitrie Cantemir ne prezintă o istorioară ce pare a fi legendară, pe care o reproducem mai jos. Este primul său comentariu în Descriptio…
PARTEA GEOGRAFICĂ[9]
Capitolul I
DESPRE NUMELE CEL VECHI ȘI CEL DE ACUM AL MOLDOVEI
„Toată țara pe care o numim astăzi Moldova, precum și ținuturile învecinate dinspre asfințit, au fost stăpânite la început de sciți, care cuceriseră aproape trei părți ale lumii, cu toate că, după obiceiul lor strămoșesc, ei nu aveau așezări statornice. Pe lângă feluritele numiri date de hoardele care s-au perindat pe cursul vremii, grecii i-au numit pe locuitorii acestor ținuturi când geți, când daci. Sub stăpânirea romanilor s-a statornicit numirea de daci.
După ce acest popor pierdu pe regele Decebal, biruit de viteazul Nerva Traian, a fost transformat în provincie romană, pământul fiind împărțit cetățenilor romani, după care s-a deosebit în trei părți : mărginașă, de mijloc și muntoasă.
În cea dintâi se cuprindea o parte din Ungaria de astăzi și Valahia, în a doua Transilvania, iar în cea de pe urmă, cea mai mare parte a Moldovei noastre, așezată între Dunăre și Prut, împreună cu ținuturile de la hotar ale Valahiei. În epoca următoare, când Imperiul otoman a început să decadă, barbarii – și anume sarmații, hunii și goții – au pustiit Moldova de mai multe ori și au silit pe coloniștii romani să fugă în munți, ca să caute loc de adăpost împotriva cruzimii lor, în partea muntoasă a Maramureșului. După ce au viețuit acolo câteva sute de ani, apărați ca într-o cetate naturală, cu voievozii și legile lor, deoarece populația s-a înmulțit peste măsură, Dragoș, un fiu al voievodului lor Bogdan, se hotărî în cele din urmă să cuteze un marș peste munți, spre răsărit, însoțit la început numai de trei sute de oameni, ca și cum ar pleca la vânătoare. Pe drum dădu din întâmplare peste un bou sălbatic, numit de moldoveni zimbru, și, tot gonindu-l, ajunse la poalele munților.
Când cățeaua lui de vânătoare, căreia-i zicea Molda și pe care o iubea foarte mult, se repezi întărâtată împotriva fiarei, bourul se azvârli într-un râu, unde săgețile îl uciseră, dar și cățeaua, care sărise în apă după fiara fugărită, fu luată de undele repezi.
Întru pomenirea acestei întâmplări, Dragoș fu cel dintâi care numi acest râu Moldova, iar locul unde se petrecuseră acestea îi dădu numele de Roman, după numele seminției sale și luă ca stemă a noului său principat capul bourului. După aceea, când cercetă ținuturile învecinate și găsi câmpuri roditoare cu ape îmbelșugate, târguri, cetăți întărite, dar părăsite de locuitori, povesti alor săi despre ceea ce descoperise, îndemnându-i să pună stăpânire pe pământul acesta atât de roditor. Oamenii tineri din neamul lui Roman își urmară domnul de bunăvoie și, cu bucurie, trecură munții împreună cu el, în cete mari, așezându-se după aceea în ținuturile aflate într-un chip atât de minunat, iar pe Dragoș, cel care le aflase, îl numiră cel dintâi domn al țării noi. Întoarsă în acest chip stăpânitorilor de odinioară, țara își pierdu, odată cu legile trase din dreptul civil roman, și numele dacic, și latinesc și atât străinii, cât și locuitorii ei înșiși îi ziseră Moldova, după apa Moldei.
Dar nici această numire n-a rămas peste tot, căci turcii, care pătrundeau adesea cu oaste prin Moldova, către țările vecine ocupate de dânșii în Europa, au dat moldovenilor mai întâi numele de akvlach[10]. Apoi, când Bogdan, după voia cea din urmă a tatălui său Ștefan cel Mare, le-a închinat țara, turcii, obișnuiți să numească țările supuse după numele domnitorilor, au început să-i zică Bogdan; totuși vechiul nume s-a păstrat în limba tătărască, vecinii din partea cealaltă, leșii și rușii numindu-i moldoveni valahi, adică valși sau italieni, iar valahilor care locuiesc în munți zicându-le munteni, adică oameni de peste munte”. (Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, sursa citată din pdf)
Selecțiuni (sursa: internet) și citate (Descriptio Moldaviae) realizate de Florica Patan
[1] Dimitrie Cantemir. Viața și opera în imagini. Volum alcătuit de Scarlat Callimachi, Vladimir Block, Elena Georgescu- Ionescu București, 1963, Muzeul Româno–Rus, p.25
[2] Dimitrie Cantemir : Viața lui Constantin-vodă Cantemir. Text latin revăzut și traducere românească de N.Iorga. București, Tipografia cărților bisericești, 1924, 127 p.
[3] P.P. Panaitescu. Dimitrie Cantemir, viața și opera, în Biblioteca istorică, III, Editura Academiei, 1958
[4]Le Petit Robert des noms propres. Rédaction dirigée par Alain Rey. Nouvelle édition refondue et augmentée, (p. 370) mai, 2003, Paris. ISBN 2-85036-820-2
[5] Ștefan Lemny, Cantemireștii: aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea. Prefață de Emmanuel Le Roy Ladurie. Trad. de Magda Jeanrenaud. Iași, Polirom, 2013, p.32
[6] Panaitescu, P.P. (1958). Dimitrie Cantemir, viața și opera. Ed. Academiei Republicii Populare Române. p. 153.//
[7] Stefan Ciobanu, Dimitrie Cantemir în Rusia, Academia Română, Memoriile Secțiunii Literare. Seria III, Tom II, Mem.5. Ed. Cultura Națională ,București, 1925. Ed. a II-a, București, 2000, p. 51.
[8] Ștefan Ciobanu, Dimitrie Cantemir în Rusia. Academia Română, Memoriile Secțiunii Literare. Seria III, Tom II, Mem.5. Ed. Cultura Națională ,București, 1925. Ed. a II-a, București, 2000
[9] https://cantemir.asm.md/files/u1/descrierea_moldovei.pdf
[10] Toate sublinierile pe textul citat apar în pdf
M-am născut într-o zi de duminică, în miezul ei și-n miezul iernii, cu nămeți înalți, cât casa, îi percepeam albaștri, de aceea albastrul mă fascinează și acum. Și miezul mă fascinează, miezul cuvintelor și al ideilor ce vin la mine pe rând ca într-un puzzle al vieții, cu mult albastru din sevele cerului de suflet, de văzduh, de lacrimă…