intru în casa ta cu umblet
precaut peste podul palmelor
zdrențuite și puțin arțăgoase, dar
bine intenționate, copleșitoare de profesie.
ciulesc urechile la foșnetul frigiderelor pline
ochi de alcool iubitor de literatură barocă
la geamătul înfundat al dulapului burdușit cu apă
cărată cu gura tocmai
de la izvoarele tăinuite mie,
secretul ăsta o fi având el vreo noimă
să pășesc mai departe cu spinarea arcuită
ca o coapsă de violoncel ce-și clamează dreptul la dragoste
și la viața de-apoi.
s-a făcut liniște, pereții s-au dumirit că vor
fi judecați de coșcoveli
cu ochi de mucegai dulce
în locul ferestrei un reflector orb își curăță limba
de-atâta lumină. eu intru.
foto tumblr.com
Citește și limite
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.