Radu Stanca: „Versuri”
(Un articol semnat de Nicolae Manolescu, în revista Contemporanul, nr. 51, 1966, și reluat în Literatura Română Postbelică, Editura Aula, 2001)
Un volum de Versuri din Radu Stanca este (chiar postum) o veritabilă surpriză, pentru că scoate din legendă un poet aproape necunoscut, dacă exceptăm un cerc de prieteni, despre care însă s-a vorbit mereu. Numele lui a fost mai ales legat de frumoasele balade publicate în 1945 în Revista Cercului Literar de la Sibiu. Întrebarea este acum tocmai dacă baladele constituie partea cea mai rezistentă a creației lui, ca în cazul lui Șt. Aug. Doinaș, cu care, de altfel, Radu Stanca este foarte înrudit. Poetul nu e totuși remarcabil cu adevărat în baladele propriu-zise (numeroase), după cum nu e în lirica directă: mai degrabă el are înclinația de a reprezenta lirismul, baladele lui cele mai bune fiind niște false balade, de fapt o formă de „lirică mascată”. Sensul lor nu e în ele însele (în limbă, în construcție, în regia spectacolului) ca la Șt. Aug. Doinaș, dar în prezența celui care le însuflețește. Poetul pune în scenă sentimente și idei, inventând decorul, el este autor și personal, Radu Stanca, dar și Regele visător. Ioana d’Arc lamentându-se pe rug, studentul alchimist, Buffalo Bill, domnul îndoliat din castelul în ruine, Arhimede simțindu-se apărat de cercurile lui în fața soldatului. Baladele pure în care personajele își joacă propriul rol nu au nimic excepțional. E nevoie ca eroii să joace rolul poetului, să fie măștile lui, ca să simțim cum poezia se umple de farmec și de mister. Poetul este uimitor când face el însuși totul: scenariul, regia, decorurile, costumele, intrând până la urmă pe scenă sub un chip de împrumut.
E posibil ca orice poet epic să pună ceva din sine în fabulele și în eroii lui; altfel cum am mai vorbi de poezie? Dar la Radu Stanca eroii nu există: ei nu sunt decât măști, autorul însuși travestindu-se în ei, pentru a se ascunde sau pentru a se dezvălui mai bine, uneori numai pentru a se amuza: “Tot ce mica-mi inimă poftește / Mi-e prilej de-orgii și de festine”. Cum liricul poartă totdeauna o mască, în înțelesul că simpla autenticitate nu realizează arta, poezia reprezentabilă a lui Radu Stanca e essențial lirică. Numai că poetul rămâne neconvingător în confesie: îndată ce se pune în scenă însă devine memorabil. El trebuie să ia chipul Ioanel d’Arc spre a-și plânge viața netrăită: „Mă strange-n brațe zvelt, ca pe-o nuia, / Floare de foc mă face și mă-nclină, / Sfielnicele buze mi le bea, / Iar timpul mi-l dă jos de pe tulpină. // Zvârlindu-și fața-n sus, mă frânge-n dinți, / Pe pulpe-mi cade frânt, pe șold îmi urcă, / Prin părul despletit de șerpi fierbinți / Sute de limbi deodată îmi încurcă, / Și-acoperindu-mi pleoapele cu scrum / Sub stranie îmbrățișare împlinită, / Ca-ntr-o înaltă amforă de fum, / Scăldându-mă, mă duce la ispită. // Eu îmi desfac sandalele și joc / Pe rugul plin de brațele nebune, / Păgânul joc al dragostei, în loc / Să-nalț întunecata rugăciune. // Și-abia acuma văd, privind în jos / Spre limbile ce-aleargă și mă-mbie / Că – păcătoasa! – am un trup frumos / Și-un mijloc zvelt și pur, ca o făclie, // Că degetele mele sunt subțiri / Și sânii mei rotunzi sunt albi ca mieii / Pe care i-am păzit visând oștiri / Și-ntârziind în sipet jocul cheii”.
Falsele balade compun o lume ciudată, de gravură veche cu burguri medievale și castele, cu ziduri de cetate și turnuri din care se risipes cu bătăile ceasurilor, cu străzile înguste pe care se văd cavaleri, trubaduri, neguțători și baroni, ori alunecă negre și tăcute landouri. Dar probabil tabloul e o halucinație a poetului care-și regăsește sufletul rătăcitor în tabloul aceste fantome. Tristețile poetului, care e, în fond, un elegiac minor, se obiectivează, astfel, în umbrele unui teatru chinezesc. Pentru el, Evul Mediu e, de fapt, lumea familiară a copilăriei, către care se întoarce mereu cu nostalgie sau cu suferință. Din sufletul lui ies la lumina zilei tot felul de arătări și el n-are puterea sau poate nu vrea să le alunge: acestea se înstăpânesc asupra lui, trăiesc în locul lui, iubesc în locul lui, calcă nescrise pacte cu diavolul. Un „trubador mincinos” își cheamă iubita în castelul din Spania.
Buffalo Bill își adună tovarășii spre a ține calea timpului: „Diseară poștalionul va trece prin strâmtoare / Iar noi îl vom surprinde la locul cunoscut, / Întocmai ca pe vremea când mânuiam topoare / Și flinte ghintuite. Întocmai ca-n trecut…”
Un domn în doliu și cu fața ca lumănarea merge în turnului unui castle spre a-și întâlni iubita moartă: „Din când în când din sufletul meu seara / Ca dintr-un vechi landou întunecos, / Un domn înalt, în doliu, alb ca ceara, / Lâng-un grilaj de poartă se dă jos.”
În sfârșit, un student cu aer hoffmannian își distilează prin zece de eprubete o iubită amăgitoare ca un fum (poezia este extraordinară): „Și iată că-ntr-o noapte izbutii! / Căci distilat prin zeci de eprubete / Lichidul cu reflexe albăstrii / Iscă un fum cu forma unei fete, // O fată cu păr lung, de abur pur, / Cu sânii goi, săltând ca niște valuri, / O negură dansând jur împrejur / Într-o profuzie stranie de voaluri.// De-atunci apoi, din ce în ce mai dens, / Din ce în ce mai mult, la ora șapte, / Această experiență fără sens, / El o făcu în fiecare noapte. // În fiecare noapte așadar / Din serul nou creștea încet în aer / Un trup înalt, albastru, sublunar, / Un sul de-argint, subțire ca un vaer”.
Pictură Florea Iulia, Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu Premiu în cadrul Concursului Național de creație „Radu Stanca”
Biblică
La început a fost sărutul
Şi el era pe gura ta …
Depus pe gura mea sfinţi văzduhul,
Şi lumea s-a născut atunci din duhul
Sărutului ce ne unea …
Dar ape mari cuprinseră uscatul
Şi noi muream tăcuţi sub greul lor …
Veni atunci o pasăre în zbor,
Pasăre roşie, şi Araratul
Se înălţă din mări biruitor …
Iar noi ne-am ridicat cu el odată
Spre zarea nouă şi înseninată
Purtând peste abisele genunii
Sărutul de la începutul lumii.
Cina cea de dragoste
Ţi-a stins o vrăjitoare-n ochi cărbuni
Sau pentru ce bolesc de dorul lor?
Din boala asta s-ar putea să mor
Că prea mă pârjolesc negri-ţi tăciuni…
Mai bine lasă-ţi pleoapele pe ei
Să nu-i mai văd cum ard sub obroc.
Rămâie totul doar un simplu joc
Fără dureri şi fără de temei…
Dar nu rămâne, ştiu…Şi din belşug
Cresc flăcările-n jurul meu, de dor…
Iubito! vino iute c-un ulcior
Ca să-mi aduni cenuşa de pe rug…
Kira Băiculescu, Colegiul Național „Samuel von Brukenthal” Lucrare premiată în cadrul Concursului național de creație „Radu Stanca”
Corydon
Sunt cel mai frumos din oraşul acesta,
Pe străzile pline când ies n-am pereche,
Atât de graţios port inelu-n ureche,
Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta.
Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.
Născut din incestul luminii cu-amurgul,
Privirile mele dezmiardă genunea,
De mine vorbeşte-n oraş toată lumea,
De mine se teme în taină tot burgul.
Sunt prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul…
Nu-i chip să ma scap de priviri pătimaşe,
Prin părul meu vânăt, subţiri, trec ca aţa,
Şi toţi mă întreabă: sunt moartea, sunt viaţa ?
De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de paşe ?
Şi nu-i chip să scap nici pe străzi mărginaşe…
Panglici, cordeluţe, nimicuri m-acopăr,
Când calc, parcă trec pe pământ de pe-un soclu.
Un ochi (pe cel roz) îl ascund sub monoclu,
Şi-ntregul picior când păşesc îl descopăr,
Dar iute-l acopăr, ca iar să-l descopăr…
Cellalt ochi, (cel galben) îl las să s-amuze
Privind cum se ţin toţi ca scaiul de mine.
Ha ! Ha ! Dac-aţi şti cât vă şade de bine,
Sărind, ţopăind după negrele-mi buze.
Cellalt ochi s-amuză şi-l las să s-amuze.
C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea,
Fac baie în cidru de trei ori pe noapte,
Şi-n loc de scuipat am ceva ca un lapte,
Pantofi cu baretă mi-ajută zvelteţea,
Şi-un drog scos din sânge de scroafă nobleţea.
Toţi dinţii din gură pudraţi mi-s cu aur,
Mijlocul mi-e supt în corset sub cămaşe,
Fumez numai pipe de opiu uriaşe,
Pe braţul meu drept, tatuat-am un taur,
Şi fruntea mi-e-ncinsă cu frunze de laur.
Prin lungile, tainice, unghii vopsite
Umbrela cu cap de pisică rânjeşte,
Şi nu ştiu de ce, când plimbarea-mi prieşte,
Când sunt mulţumit c-am stârnit noi ispite,
Din mine ies limbi şi năpârci otrăvite.
Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase,
Şi însăşi natura atotştiutoare,
Ea însăşi nu ştie ce sunt: om sau floare ?
Sau numai un turn rătăcit între case,
Un turn de pe care cad pietre preţioase.
Sunt cel mai frumos din oraşul acesta,
Pe străzile pline când ies n-am pereche,
Atât de graţios port inelu-n ureche,
Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta.
Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.
