Nu pot schimba sentința am întrebat?
Să iau o mamă de bătaie sau să fiu biciuită, nu știu…
N-ai înțeles, îmi spune gardianul,
cu aerul că-ncepe să-și dea seama că sunt grea de cap.
Infernul nu e ce crezi tu
Rănile se vindecă, cu durerea și umilința te obișnuiești
Pușcăriile pot fi confundate cu cazărmile și spitalele.
Ba, chiar și cu taberele de pionieri.
Carcerele nu ar fi atât de greu de suportat, dacă n-ar avea ferestre.
Le-am prevăzut cu vedere la mare. Special pentru tine.
Alții văd coastele munților, văd văi înflorite, poieni vizitate de cerbi.
După cum le poftește inima.
Nu se poate face muncă silnică, eliberare forțată?
Ba, da, îmi răspunde gardianul, plictisit.
Dar îți vor da drumul în deșert.
Se vor oferi câțiva să-ți arate marea.
Îți vor bate la ușă.
Îi vei găsi insuportabil de urâți.
Tu ești aici la reeducare. Ce ai de învățat e să pierzi.
Mai întâi să îți pierzi puterile. Apoi mințile.
Apoi liniștea. Apoi neliniștea.
Va veni un moment în care îți vei vrea înapoi durerea.
Vei avea nostalgia spaimelor de altădată.
Vei tânji după epoca primelor riduri.
În celula din stânga e un bărbat atrăgător, exact așa cum îți place ție.
Vă veți scrie de mână misive pe care le veți strecura printr-o crăpătură a zidului.
Speranța te va tortura.
Nu e nevoie de smoală și cazane, e suficient să speri că vei fi a lui,
că într-o bună zi se va întâmpla.
În celula din dreapta e o ghionoaie capsomană. Te va soma să încetezi cu el.
Îți va face nopțile și ziele un chin.
Va cânta melodii lugubre cu o voce cu sunet de tinichea.
Va urla, va țipa, va imita toate fiarele pământului.
La un moment dat, schimburile de scrisori vor înceta și ea se va potoli.
Vei rămâne singură privind printre zăbrele marea. O vreme.
Apoi așteptarea va deveni absurdă. Cu atât mai apăsătoare.
Nu te vei împăca prea ușor. Vei continua să trimiți zilnic scrisori fără răspuns.
Noaptea îi vei asculta răsuflarea cu urechea lipită de zid.
Nu e nevoie de furci și de focuri, păpușă.
Îți vor lua hârtia și creioanele.
Te vei crescta cu cuțitul și vei scrie cu sânge pe fâșii rupte din rochie.
Dar ghionoaia va adulmeca mirosul rănilor.
Nu e nevoie decât de o priveliște neînchiput de frumoasă
De răsuflarea bărbatului din vis
Și de o sală de așteptare, păpușă.
Pedeapsa nu e închisoarea, cum poate ai crezut.
E să trebuiască să aștepți un tren care nu vine
În singura și cea mai bună dintre vieți.
Citiți și despre libertate
