Mi-aș fi dorit să mă așez pe buza prăpastiei, admirând verdele iubitor de căldură și viață ce se așternea ca o mare liniștită la picioarele mele, și să-mi urlu în tăcere durerea. Nu-mi trebuia mult, o clipă cât o veșnicie ar fi fost de ajuns să dau frâu liber vârtejului de suferință pe care-l reprimam constant, nelăsând nimic la vedere. Eram puternică, uram drama, nu vedeam sensul unor (noi) lacrimi să le las libere să-și croiască drum pe obrazul meu dornic de atingerea ta. Le înfrânam cu putere cu mult timp înainte de a se zămisli și zdrobeam cu putere orice încercare de a le simți împăienjenindu-mi ochii. Eram necruțătoare cu ele, așa cum eram și cu mine.

Dă-ți timp! Dă-ți timp să vindeci! 

Să mă vindec pe mine? Sau să vindec o iubire?

Așa îmi șoptise cu majuscule vocea ce-mi stătea alături de doi ani, tot încercând să mă scoată din balta de noroi în care mă încăpățânam să mă scufund, de fiecare dată când lucrurile nu mergeau în direcția dorită de mine. Ea trudea să mă scoată iar alta, atât de dulce și familiară, mă trântea cu atâta violență și cruzime înapoi în ea încât ajunsese să-mi placă.

Am vrut să mă așez și să-mi expir dezamăgirea. Visul îndelung visat și așteptat. Să îl las să zboare, alături de toate celelalte ce se îngemănau perfect cu el, visul primordial. Îl avusesem cu mult timp înainte de a se materializa în forma aceasta. M-am așezat dar n-am putut. N-am putut să eliberez nimic din tot ce mă ținea prizonieră în propriile vise. N-am putut decât să zâmbesc…

Îți amintești? Îți spuneam mereu să zâmbești, oricât de greu îți era sau cât de singur te simțeai. Să îmi zâmbești. Doar așa puteam și eu să-ți port zâmbetul pe buze. Îmi urlam toate zâmbetele nezâmbite. De ce a trebuit să fii tocmai tu cel căruia i-am dăruit sufletul zâmbetului meu?

Știam că vor fi zile în care îmi va fi cumplit de dor de tine. Zile în care te voi urî visceral. Zile în care mi-ai fi fost indiferent. Zile în care îmi vor lipsi conversațiile cu tine, umorul uneori ieftin. Zilele în care te trimiteam la dracu’ dar mă asiguram că vei ajunge cu bine acolo, așa cum fac toți cei care iubesc pătimaș. Mult prea pătimaș.

Cum să nu-mi urlu o bucată de viață? Niște ani, niște clipe efemere, momente de adâncă fericire dar și îngrozitoare tristețe. Tăcut, voiam să-mi urlu tot ce nu puteam elibera, tot ce mă rănise, tot ce suferisem. Într-o liniște deplină. N-am putut. M-am pierdut în peisaje, în vânt, în soare, în mine.

Da, îmi trebuia timp și asta mă speria îngrozitor, fiindcă simțeam că pe măsură ce fiecare zi trece, eu nu mai aveam timp. Că iroseam cel mai prețios dat al meu și asta mă frusta. Simțeam că acum e timpul meu, cel mai prolific, cel mai veridic, cel mai profund trăit și eu îl iroseam complet aiurea. Mă îngrozea ideea că-mi va trebui tot timpul meu de acum înainte, că-mi va fi greu să mă rup, distanțez, eliberez de tot ce am iubit până acum. Nu eram deloc pregătită să dau drumul unor frânturi de fericire. Absolut deloc.

Mi-aș fi urlat tăcut durerea dacă aș fi fost pregătită s-o uit. S-o iert. Dar eu eram încă incapabilă să renunț, să uit, să nu-mi mai doresc iubirea hărăzită mie. Puteai să mă condamni pentru asta? Eu te condamnasem deja să trăiești ce-i mai frumos și mai de preț în lume. IUBIREA.

 

Din „Cioburi de suflet.”

 

Citiți și De ce fugi de iubire?, de același autor.