„Cercetare la firul ierbii” sau „călătorie în interes de documentare”! Tot ce pot să spun e că nu voi scrie nimic din ce veți găsi pe Wikipedia sau pe Youtube, voi pătrunde dincolo de ce se vede și voi descifra ce nu s-a scris!, sunt cuvintele cu care scriitoarea Adriana Ungureanu a însoțit apariția unei cărți extraordinare: „Urma pașilor ei. Iulia Hașdeu. Între viață și nemurire”, care, cu siguranță, va face carieră în literatura noastră. De la „Scânteietoarea viață a Iuliei Hașdeu” a lui C. Manolache nu s-a mai scris ceva de o asemenea anvergură despre geniala fiică a lingvistului Bogdan Petriceicu Hașdeu, însă cartea de față aduce un plus de sensibilitate față de scriitura aceea. Ea pătrunde, cu mijloacele ficțiunii care îmbracă faptul istoric, biografic, în profunzimile sufletului feminin, de unde aduce, prin oglinzi curate, povestea tragică a unui suflet de femeie ieșit prea devreme din matca necruțătoare a timpului mundan, refugiindu-se, într-o tăcere deplină, dincolo de lumea care n-a încăput-o.

Iată un fragment din carte, pe care scriitoarea ni l-a oferit, pentru a ne stârni gustul descoperirii întregii narațiuni.

”…..

-Da! Dar știi ce te rog mult? Hai să mai ocolim odată biserica! Atât de bine mă simt aici! Este o senzație adorabilă, incredibil de plăcută! îi spusesem în timp ce lăsam pe spate capul greu ca un bolovan, copleșită de o senzație inexplicabilă.

Pornirăm spre Rue Palatine, cea din dreapta, cum stăteam noi cu fața la biserică. Nici nu intraserăm bine pe străduță că o ușă laterală a bisericii, ce ducea spre un subsol, era larg deschisă. În dreptul ei câțiva tineri participau la un eveniment. Părea un vernisaj într-o catacombă a bisericii. „Hai și noi!” îi spun Roxanei și coborâm. Nici nu intrarăm bine în subsol, că niște tineri ne-au ieșit în cale întrebându-ne dacă dorim să participăm la evenimentul lor. Eu le-am răspuns că doream doar să vizitez locul.

— Desigur, puteți vizita! Dar chiar nu doriți să asistați la întâlnirea noastră? insistase un tânăr.

— Ce eveniment?

— Este o slujbă religioasă specială, un ritual aparte unde participă doar tinerii. Sigur o să vă placă!

—Este o slujbă? Auzi, Roxana! Doreai să vizitezi Saint-Sulpice! Începem din subsol? Și duminică vedem suprafața?

-Daaaa! Hai să stăm și noi puțin! Dar nu mult, mi-e o foame de mor!

— Și mie, ba mi-e și sete! Abia acum îmi dau seama, noi n-am mâncat nimic azi!

— După ce plecăm de aici, poate găsim ceva deschis! Sunt LIHNITĂ!!!

— Doamnelor, vă rog, veniți! spusese tânărul, în timp ce ne încredințase unei colege de-ale sale, o fată de vreo douăzeci de ani, blondă natural, nevopsită, de o frumusețe tipic franțuzească, subțire, cu păr lung și drept, un stil modern neglijent, cu aer intelectual, ce emana o bunătate cum rar se citește pe chipul unui om.

— Bună seara! Numele meu este Marie! Înainte de a începe, vă invit să gustați cu noi o baghetă și un suc! E tot ce avem, dar vi le oferim cu plăcere! În câteva minute începem! Vă mulțumim mult că doriți să stați cu noi! O să vă placă! Veți vedea!

-Doamne, ce noroc pe capul nostru! Roxana! Mergi dincolo! Ne oferă ceva de mâncat și de băut! Te rog, adu-mi un pahar plin!!! Mor de sete!

Până să vină Roxana mea cu un sfert de baghetă de se topea în gură, aproape caldă și un pahar de suc, un fior cumplit îmi străbătuse corpul. În timp ce mâncam îmi dădusem seama că sunt înconjurată de copii apropiați de vârsta Iuliei. „Dumnezeule, tu ne-ai adus aici!” eram atât de convinsă, mai ales după ce primisem pâinea și sucul – o lecție vie de viață, prin care înțelesesem cât de puțin îi trebuie omului pentru a-și potoli foamea și setea. Iulia ne răsplătise și nu ne adusese degeaba acolo! Știam sigur că ea pășise în acel loc, pentru că senzația deja bine-cunoscută, chiar mult mai puternică decât până atunci, mă acaparase. Un sfert de baghetă fusese suficient pentru a deveni sătulă. În schimb, un pahar de suc nu mă săturase, dar Roxana mea se descurcase să-mi mai aducă încă unul. Eram cea mai emoționată ființă de acolo, dar și cea mai fericită.

Într-un foarte scurt timp cunoscusem și alți tineri, calzi și buni. Toți veneau spre mine, eram pur și simplu asaltată. Roxana inspecta locul și făcea poze. Să fiu sinceră, mă simțeam în mijlocul unor pocăiți, așa cum îi știam în țara mea, dar aceștia erau catolici, care îl slăveau pe Dumnezeu în cântece de chitară și pilde alese special să se potrivească vârstei lor. Când slujba începuse, Marie fusese atât de drăguță, încât îmi întinsese telefonul ei cu versurile melodiei pe care o intonau cu toții. Am început să cânt și eu:

„Il este temps de quitter vos tombeaux (Este timpul să vă părăsiți mormintele)

De sortir du sommeil de la nuit, (De a ieși din somnul nopții)

D’aller vers la lumière …” (De a vă îndrepta spre lumină …)

Deodată m-am oprit din cântat, mai bine-zis încercasem să cânt, când privirea mi se lipise de peretele din fața ochilor mei. Mă aflam în dreptul unei arcade pe care scria un mesaj într-o franceză scrisă cu litere arhaice:

„L’adolescent jusqu’s terme de sa vieillesse marchera dans la voie qu’il s’est choisie. L’ami crétien, fidele este une protection sure, celui qui l’a trouvé a trouvé un trésor.”

(Adolescentul până la vremea bătrâneții sale va urma calea ce și-a ales-o. Prietenul creștin fidel este o protecție sigură, cel ce l-a găsit a găsit o comoară.)

Un fior de gheață îmi străbătuse corpul, îmi blocase mintea, ochii mi se inundaseră de lacrimi și buzele se încleștaseră. Pentru toți acei tineri era un simplu ritual religios. Pentru Roxana era un prilej să-și vadă o dorință parțial împlinită, vizitând subsolul Saint-Sulpice. Pentru mine tot ceea ce se petrecuse în acea zi și mai ales seara, fusese o comunicare vie. Iulia se ridicase din mormânt pentru mine, să-mi aducă lumină, să înțeleg unde și cum a trăit, să mă hrănească și să-mi potolească setea; apoi, îmi explica prin cuvintele de pe pereți că sunt prietena ei, comoara ei.

Mă refugiasem sub o altă arcadă, să plâng, într-o beznă din care răzbea silueta unei statui de marmură albă. Statuia Sfântului Marc, uimitor de mare și de albă, îmi potolise cheful de plâns. Încercasem să-i fac câteva poze cu blițul, dar nu reușisem. Sfântul Marc devenise o fantomă în galeria mea fotografică și, după câteva încercări, abandonasem. Începusem să explorez catacomba, atentă la tot ce mă înconjoară, căutam mesaje peste tot. Așteptam o următoare melodie, cuvântare, mesaje scrise de secole pe pereți, orice părea un răspuns al Iuliei. Pentru că ea mă adusese acolo. Purtând cu mine acest gând, tot plimbându-mă, mă nimeresc într-o zonă unde stăteam singură, ca și cum între mine și ceilalți era o peliculă imaginară, o pânză transparentă, mai mult ca sigur, de la oboseală. Și totuși, pe peretele din fața mea găsesc un alt mesaj răzleț:

„Comment ne pas aimer celui qui nous a tant aimés!” (Cum să nu-l iubești pe acela care ne-a iubit atât!)

Mesajul s-o fi referit la Dumnezeu. Dar eu înțelesesem că este pentru mine, o declarație, o explicație pentru tot ceea ce trăisem, încumetându-mă să merg pe urma pașilor ei. Ea m-a răsplătit, pentru că mă iubea!

Mă întorsesem la Marie, care mă invitase să cântăm din nou:

„Les cieux proclament (Cerurile proclamă)

La parole du Seigneur nous illumine, (Cuvântul Domnului ne iluminează)

Joie pour les humbles (Bucuria umililor)

Et les jugements de Dieu sont immuable (Judecățile Domnului sunt imuabile)

Force de l’âme (Forța sufletului)

Ta parole est vérité, ta loi est juste (Cuvântul Tău este adevărul, legea Ta este dreaptă)

Source très pure. (Sursa cea mai pură.)

Et pour l’homme qui l’ecoute et s’en pénètre, (Iar pentru omul ce ascultă și pătrunde,)

Grace et sagesse (Grație înțelepciunii)

Que ta loi pour nous Ségneur est désirable, (Că legea Ta pentru noi, Doamne, este dezirabilă,)

Joie véritable (Bucurie veritabilă)

Plus que les richesses, mon âme l’espère, (Mai mult decât bogățiile, sufletul meu o speră,)

Pure lumière.” (Lumină pură.)

Fusese o zi cum nu mi-aș fi imaginat și cum nu voi mai trăi vreodată. După toate acele cuvinte adresate Domnului, care încifrau mesaje alese parcă pentru mine, la sfârșitul cântecului, sosise momentul rugăciunii colective. Fiecare se ruga, într-o liniște demnă de o catacombă. Eu mă rugasem pentru sufletul Iuliei, cea care spera adevărul, lumina, apelând la înțelepciunea mea. Dacă ar fi existat posibilitatea ca cineva să măsoare energia emanată de noi în timpul acelei rugăciuni, probabil că eu aș fi fost cea care ar fi ridicat-o la cote astronomice. Glasul sufletului meu răsuna mult deasupra Cerurilor de la Saint-Sulpice, țâșnind din catacombe, atât de intens trăisem, atât de multă iubire îi transmisesem acelui copil, cum nu știu s-o fi făcut vreodată pentru altcineva dus. O stare de mulțumire, de fericire se întorsese în câteva clipe spre mine, când o durere cumplită îmi încercase pieptul de-mi venea să urlu și să plâng numai să mă eliberez. Sentimente contradictorii, de la fericire și extaz, la agonie, disperare și suflet sfâșiat, toate erau în mine. Cred că acela fusese regretul ei pentru ce ar fi putut trăi și nu mai avusese parte. Iulia nu a vrut să moară, a iubit viața și ar fi vrut să-l cânte și ea pe Dumnezeu, la fel ca tinerii din jurul meu. Asemeni lor, și-ar fi dorit o viață simplă, într-un centru de Paris; acolo lumea socializează, se roagă și se distrează și probabil, îmbătrânește împreună. Iuliei nu-i fusese dat nimic din toate acestea.

În sufletul meu, în acea seară, fusese un ritual dedicat ei, la care ne invitase pe toți, pe mine și pe Roxana. De fapt, nimerisem o seară specială, cum nu sunt decât două pe an. Exact atunci, în acea seară și undeva prin toamnă, septembrie (hm! Luna în care a murit Iulia!), tinerii formează grupuri și fiecare se roagă pentru dorința unuia singur din grupul respectiv. Din păcate, n-am mai reușit să asist și la acest moment, întrucât metroul era pe punctul de a se închide. Ne-am luat la revedere de la Marie, povestindu-i în câteva cuvinte despre Iulia. Era foarte impresionantă. Îmi dorisem s-o pomenesc acolo, în catacombă, să vorbesc despre ea, într-un loc unde ea pășise, sperând să vibreze în Cerurile ei. Apoi am fugit efectiv spre hotel, care, între timp, devenise un fel de acasă. Pentru că Parisul fusese cândva, un fel de „acasă” a Iuliei. ”

Citiți și Iulia Hașdeu – Femei….