În plină cultură consumeristă, principiul publicitar constă în găsirea unor mijloace de a incumba în psihismul uman nevoi artificiale, de a produce iluzia că o chestiune absolut dispensabilă este la fel de vitală precum o nevoie existențială fundamentală sau biologică. Psihismul este deturnat (hijacked), exploatat, manipulat și sugestionat să își concentreze energeria dezirantă, ”foamea” care se leagă de aspirațiile lui esențiale, asupra unor ținte – ”obiecte” – absolut insignifiante. Menirea publicității e să deturneze atenția oamenilor de la ceea ce își doresc cu adevărat și să o fixeze asupra a ceva ce nu i-ar fi tentat sub nici o formă dacă nu știau că acel lucru există. Mijloacele de incubare a falselor nevoi – artificiale – constau în varii infuzii audo-vizuale și lingvistice. Prin repetiție, orice refren, oricât de stupid, de absurd, de irelevant, de mincinos devine ”adevăr”. Mintea e permeabilă la astfel de sugestii, chiar și când se consideră în siguranță, imună șamd.
Manipularea constă tocmai în perseverența manipulatorului în a își propaga mesajul.
Spre deosebire de un ins înzestrat cu o conștiința genuină, care are ÎNDOIELI, și se abține să dicteze binele altuia sau chiar binele general, manipulatorul livrează certitudini. O face cu obstinată perseverență. Repetitiv, cum ar reproduce un text de reclamă. Mistificările și amăgirile, spre deosebire de reflecțiile oneste, au un caracter obsesiv, persistent, nicidecum unul flexibil, care lasă loc de dubii. De ce sunt agasante și pisăloage reclamele, de ce livrează doar sloganuri și clișee? Tocmai ca să spargă granițele conștiinței, să le violeze, să forțeze mintea să le absoarbă. Gândirea dubitativă, complexă, nu violează mintea. Comunicarea autentică se produce blând, atent, nuanțat, cu bunăvoință, cu respect pentru interlocutor, cu drag de el, numai și numai când acesta o permite. Și adevărul, care are în sine valoare de certitudine, se impune singur, nu trebuie supralicitat, zbierat, repetat obsesiv. Tocmai asta e: cel aflat în contact cu adevărul nu are nevoie să apeleze la strategii de difuzare a lui, adevărul stă locului, nu dispare, nu depinde de ferocitatea sau farmecele unui discurs.
Inițial, în fața oricărei intruziuni de acest tip și a oricărei încercări de ”reprogramare mentală”, tot omul opune rezistență. Nu se lasă ușor convins, captivat, remodelat. Dar insistența manipulatorului îi subminează încet încet puterea pentru că se insinuează exact în acea dimensiune a conștiinței ”sănătoase” care îi conferă flexibilitate, deschidere, predispoziția de a se îndoi, care o ajută în fond să evolueze.
Omul își spune: ”poate mă înșel, poate sunt prea căpos”. Se deschide, caudă să descopere ceva nou. ”Nu mă costă nimic să încerc să văd lucrurile și dintr-o altă perspectivă”. E suficient ca să ”se dea pe brazdă”. Rezistă cât rezistă presiunii de a își cumpăra o serie de lucruri de care n-are nici o nevoie, de a participa la activități care nu îi spun nimic, de a se delecta cu diverse forme de divertisment care îl lasă rece, de a încerca ”remedii” pentru probleme minore sau pe care nu le are deloc, de a se îndopa cu medicamente care nu îi sunt necesare sau cu droguri legale și ilegale, de a își conduce și interpreta viața în termeni străini de sine. Alienarea față de propriile chemări, trăiri și voință se produce lent, pe nesimțite, ”incrementally” cum zic englezii. Infiltrațiile ideologice proliferează în umbră, ca un fungus.
Un sistem de idei conceput filosofic nu devine niciodată ideologie din două motive.
Primul e cel menționat mai sus: gândirea critică e dubitativă. Al doilea e că filosofia nu produce ”clișee”, nu livrează junk-food cultural, are prea multe nuanțe și straturi și substraturi ca să devină refren. Citesc prin rețele, oripilată, citate din operele unor gânditori dragi mie, care, scoase din context suna reducționist, aproape ridicol. Irelevant. Vezi imediat că nu se aplică ”în orice situație”. Dar sunt invocate cu preț de lege universală.
Principiul publicitar și propaganda au atins, afectat și alterat toate domeniile vieții sociale. Mijloacele de comunicare în masă facilitează fenomenul și îl întrețin. Simțul comun și măsurile lui se cern și discern în rețele. Suntem nevoiți să facem ”coping” cu un mediu colectiv tot mai deviant și mai delirant și mai puțin capabil să ne asigure o viață demnă. Orice încercare de afiliere e condiționată de o formă de adeziune ideologică, mai mult sau mai puțin subterană.
Mai deunăzi vorbeam despre felul în care medicina a fost subjugată și condiționată ideologic. Discursul public este la rândul său supus cenzurii, diverselor dicte-uri și tabu-uri. Mediile academice sunt într-o tacită complicitate cu acest discurs dominant și cu deraierile simțului comun. Să nu se înțeleagă că aș considera că lumea academică ar fi victima unor presiuni mercantile. Ea a produs tot acest haos social, aceste transgresiuni la scară largă, anomia, ea a bombardat toate reperele mutuale, în numele unor ”ipoteze” contrafactuale, a distrus realitatea substanțială, ordinea lumii, făcând loc unei virtuale dezordini absolute… speculând și supralicitând resursele limbajului până la pierderea oricărui reper substanțial. Când cunoașterea e întru totul ”relativă” deci imposibilă, își pierde și autoritatea, devine un bun de consum, la cheremul oricui, o futilitate.
Criteriul popularității care e, de facto, ”logical fallacy”, a preluat cârma în ce privește ”validarea cogniției” și a ajuns să primeze în fața oricărei propensiuni spre cunoaștere și înțelegere autentice pentru că acolo unde e ”nod de rețea” e și masă critică.
Trăim în plin misticism, căci orice lăutar e ”expert” și modulează în rețea ce s-a nimerit să îi ajungă pe la urechi.
Pseudo-cunoașterea e non-gândire, e propagandă. Deci ideologie. Dar nu din aceea sistematică, bine orânduită de o eminență cenușie, ci ticluită la telefonul fără fir, la ”șezătoarea” internautică, la mica bârfă.
Problema cu discursurile e că pot fi coerente fără să aibă nici o legătură cu realitatea. Aș zice că asta poate fi o bună definiție a nebuniei. Nebunul crede că viața reală e cea din mintea lui, că nu există nici un decalaj… între ce crede el și ce e dincolo de ideile și experiența proprii (care e oricum bine înnămolită în ele).
Pragmatismul și mercantilismul au învins tot ce ar fi putut salvgarda valorile fundamentale, primite moștenire de la antici încoace: binele, adevărul și frumosul. Cât timp ies bani din vânzarea de vânt și fum, toate sunt bune, adevărate și frumoase.
Când un misionar purcede la treabă are un țel clar, știe că vrea să convertească oameni. Ce e prost, însă, cu posedatul ideologic, e că nu știe ce face și de ce. Te vede, așa, în dubliu. Cu îndoieli, cu rezerve… Zice că ești rătăcit și că te ajută, că-ți deschide ochii.
Vulnerabilitatea și puterea sunt fețele aceleiași medalii.
Puterea unei conștiințe, apte să evolueze, e că e deschisă, deci predispusă la îndoieli. Un atotștiutor moare cu ce știe, nu pătrunde nici un firicel de lumină din afară în mintea lui. Așa că un ins cu o conștiință deschisă nu are nici o șansă să negocieze sau polemizeze sau să opună rezistență tăvălugului de certitudini cu care misionarul (neasumat) îl împresoară. Ajunge să cedeze el și să se lase încet încet convins sau să se autocenzureze.
Așa se face că ne-am pomenit în situația în care până și manualele de medicină și biologie se supun cenzurii corectitudinii politice. Ne e frică de ”scandal”? de ”ucidere cu pietre”? E ceva arhaic din noi care se simte amenințat de riscul de linșaj? Subconștient colectiv? Habar n-am. Fapt e că am ajuns aici. Că ne autocenzurăm, că am capitulat și am pasat cunoașterea celor care știu să o impună cu bâta. Care văd cu încăpățânare în orice mișcă în realitate, oricât de îndepărtat de ”bias”-ul lor, doar ce vor ei să vadă.
Ideologul de serviciu, agent social, plasat într-un rol sau altul, care îi oferă o anumită autoritate, îți atacă nu ideile în sine, ci însăși libertatea gândirii, te dezaprobă mai mult sau mai puțin focos și zgomotos, și nu se lasă, nu se lasă până nu te subjugă, prin autovictimizare cel mai adesea, și nu te convinge să te lași condus de el, convertit. Pentru cel posedat ideologic orice ființă umană e un potențial prozelit. Procesul e subliminal, nu cred că e ceva conștient. El trebuie să paraziteze gândirea și sufletul altuia, să își creeze sosii… într-un elan compulsiv, irepresibil. Miza reală a ideologiilor nu e nicidecum cea expusă fățiș, pentru că obiectul ”bun” pe care îl livrează se schimbă de la o decadă la alta, uneori chiar mai rapid. Miza este subminarea libertății altui individ de a concepe viața și de a o trăi și interpreta într-un fel propriu, idiosincratic, este încercarea de anihilare a individualității: Producerea de legături simbiotice, de ”dependență”. Pentru cei care nu suportă devianțe de la modul lor de a vedea lucrurile – idealul e cântatul în cor.
E o falsă problemă aceea a ”distrugerii verticalelor”, m-am lămurit cu timpul. Toți vrem să trăim în relații simetrice pe undeva, egalitarismul, fraternitatea dintre oameni sunt aspirații iluministe la care eu, una, încă n-am renunțat. Nu trăitul în rețea e problema. Nici măcar dezavuarea competiției și ierarhiilor (ele se formează de la sine, oricum), pe alte planuri, într-o altă ordine de idei. Nu ține logica lui versus. Ierarhiile nu exclud relațiile simetrice și armonice și nici cele egale nu amenință verticalitatea pentru că se manifestă pe planuri existențiale diferite. Problema e ”cântatul în cor” încercarea de reducere la un numitor comun a unor experiențe mult prea diferite, confuzia de planuri de fapt. Nu poate fi echivalat orice cu orice într-un unitarism tembel care nu poate gestiona diversitatea pentru că nu o poate concepe în racord cu o natură substanțială. Echivalarea în plan lexical a unor constructe abstracte, care pot fi convertite și în limbaj matematic preabine, fără o cunoaștere aprofundată a femomenelor reale pe care le au în vedere, nu e decât un joc al minții paralel cu existența propriuzisă.
***
Orice abuzator tinde să te ”infantilizeze”, să te țină captiv, să îți atace puterea și libertatea, sau să îți inoculeze o formă de dependență de ”beneficiile” relației cu el. În general îți dă iluzia că îți poate servi o nevoie vitală, că îți poate oferi exact acel ceva după care tânjești sau de care depind viața, sănătatea și fericirea ta. Abuzatorul e un dealer. La început îți oferă, gratuit, o doză de euforizant de un anume fel, îți dă ceva. Evident, nu ce îți trebuie. Apoi îți dă același lucru la un preț tot mai mare….După ce ți-a produs dependența nu mai oferă nimic.
Îndoctrinarea și manipularea ideologică sunt modalitatea cea mai ”inofensivă”, aparent, de a produce astfel de adicții. Nu mă refer acum la cei care rezistă și care au o soartă și mai grea, ci la cei care se lasă convertiți. Cât se lasă. Unii își revin.
Ce face posedatul ideologic când racolează ”prada”? O flatează. O pune în valoare sau, dacă prada nu e sensibilă la elogii, îi confirmă principiile și valorile, ca să îi câștige încrederea. Dacă prada opune rezistență, se trece la forme de manipulare mai serioase, se scoate artileria grea. Prada e încolțită prin vinovăție, posedatul ideologic duce batista la nas, suferă, îi retrage grațiile… se arată vexat personal de această rezistență la convertire. Posedatul vrea cu orice preț să își lase sămânța în mintea pradei, să o fecundeze, sau, dacă nu, să o anihileze cu totul. E un truism să spun că anxietatea face asta. Posedatul ideologic actionează machiavelic, subversiv: își confecționează semeni artificial, nu se bazează pe parteneriate, de aceea trebuie să recurgă la convertire. Un parteneriat are baze oneste, presupune o acceptare reciprocă a unor diferențe sensibile, a individualității fiecăruia. Parteneriatul nu mizează pe schimbarea celuilalt, ci pe cooperare. Dar misionarul percepe însăși existența alterității ca pe o amenințare, ca pe un pericol. Nu e vorba nici măcar de o atitudine de tipul: ”cine nu e de acord cu mine e împotriva mea”, ci de ceva mai ”abisal”, mai ”canibal”, de o aspirație la o formă de asimilare a existenței altuia, de fuziune cu ea. E o formă de ”iubire devoratoare”, de o încercare de a substitui sau anula identitatea altuia. Prada trebuie să devină o dublură, o ”progenitură” a posedatului ideologic. Levinas scrie cel mai bine pe tema asta.
Mimetismul parazitic în natură (pe care îl practică și virușii) constă în încercarea de imitare a gazdei parazitate. Celula nu realizează de la început că virusul nu e ”tot ea”. În mod analog, victima abuzului ideologic, e mai întâi creditată, apreciată, ”văzută”, înțeleasă. Odată netezit terenul, începe propriuzis bombardamentul propagandistic. E un punct de joncțiune, în care victima se pomenește în situația de a face loc în mintea proprie viziunilor drăguțului de abuzator. Simte că ar trăda sau dezamăgi o ființă-asemeni, un om favorabil, bun, un aliat dacă ar continua să opună rezistență.

Hyeronimus Bosch,The Garden of Earthly Delights HELL. Details.(via pinterest)

Ideologii nu sunt dușmanii celor cu personalități puternice, autonomi, conștienți de sine, care nu acceptă să le definească altul existența sau adevărul sau realitatea, le sunt doar ne-semeni. Asta e esențial să înțelegem. Propaganda în sine e un virus. Oamenii autentici nu manipulează, nu se simt amenințați de alteritate. Nu își simt în pericul existenta de faptul că un altul a avut alte experiențe, că trăiește în mod diferit, nu simt compulsiv nevoia de a își transfera altuia această experiență, de a o incuba în sinea altuia negându-i-o pe a lui.
” Vivez et laissez vivre!” mi-a plăcut mereu zicala asta din popor a francezilor.
Discursul propagandistic poate avea orice hram și se poate prevala de orice: de la buna creștere a copiilor la respectul pentru diverse travestiuri mondene, de la vegetarianism la practici religioase.
Cumva, în epoca marilor demolări, în care trăim, pare că am fi scăpat de ”gura târgului”, acest balaur cu o mie de capete sau acest cap unic a o mie de balauri. L-a înlocuit, însă, discursul dominant. E vocea unui ”târg global”, cum o numește McLuhan. Ce e și mai supărător e că e un discurs mutabil. Nu constă într-un set de valori fix, într-o ideație imuabilă.
Nu ce exprimă balaurul contează, ci cum acționează.
În fiecare eră, idei care au fost cu prisosință infirmate ulterior, au tăiat capete, au sacrificat vieți reale, au batjocorit și intimidat opozanți.
Urmărim situația prezentă din UK. Discursul oficial e de partea celor defavorizați, discriminați și a victimelor. Doar că nu se mai știe cine sunt victimele în realitate. Și îmi vine să spun că toți. Sunt victimele unei ideologii care ignoră ce se întâmplă concret, în realitate, și care e tot o emanație a psihismului colectiv, în fond, o ”apărare prin negare”. Emigranții nu se simt ”bineveniți” doar pentru că oficialitățile o declamă ipocrit. Nici băștinașii nu pot ține în frâu ostilitatea la reacțiile ostile provocate de ostilitatea lor inițială. Lucrurile escaladează pe zi ce trece.
Ce poți face real pentru un om e să îl hrănești și să îl iubești, la propriu. Nimeni n-are nevoie să fie bătut la cap și bombardat cu sfaturi condescendente.  Nu există educație pur verbală.
Uneori, unii își coordonează actele cu morala și valorile personale, cu imaginea de sine. Dar de cele mai multe ori oamenii nu fac ce spun și nu realizează asta. Ideile contează doar atunci când sunt în concordanță cu purtările. Dar în multe cazuri nu există concordanță. Învățăm de la părinți pe viu, prin experiență directă, cum se procedează în diverse contexte, situații, cum se gestionează sentimentele, stările. Cât autocontrol are părintele cam atâta are și copilul, cât poate părintele să fie de atent și de prezent, cam atâta ajunge și copilul să poată… Nu de alta, dar nu concepe că se poate trăi altfel de vreme ce acesta e firescul lui. Propaganda tocmai asta încearcă: să educe prin hipnoză. Nu ține. Nu produce nici o mutație, pentru nu hrănește nevoile reale ale oamenilor. Ridicarea pe soclu a marginalilor, victimelor sau neajutoraților nu le rezolvă problemele reale. Iar cei care realizează că se duce tot mai la fund corabia, protestează, cum pot, cum le vine, direct proporțional cu gradul de disperare.
Credințele și ideile oamenilor NU sunt echivalente. În funcție de cum concepem viața și o imaginăm și gândim, trăim și extazul și împlinirile și înfrângerile. În funcție de cum valorizăm un tip de experiență, putem fi distruși (pentru că am investit imens în ea) sau indiferenți. În funcție de cât suntem de capabili să înfruntăm pierderi, putem fi și fericiți. Nu există fericire fără puterea de a accepta pierderile. Un om înspăimântat de durere se protejează, nu se leagă de nimeni și de nimic prea tare, se abține să valorizeze orice. A valoriza presupune să investești energie vitală într-o activitate, legătură umană, preocupare. Spun toate astea ca să evidențiez că valori diferite înseamnă moduri de viață diferite. Nu pot fi reduse toate la ideea de valoare.
Într-un sat global n-ai cum să armonizezi niște oameni pentru care cariera și bunăstarea materială sunt valorile principale cu unii pentru care familia și coeziunea de ”clan” sunt valoarea supremă, nu poți armoniza ce numea Ruth Benedict ”culturi ale onoarei” cum sunt majoritatea celor tradiționale și care apelează la coereciție morală prin ”rușine” și culturi ale ”vinovăției” cum sunt cele occidentale contemporane. Se poate, pe termen lung, cu anumite strategii de dialog social, dar NU prin discurs dictatorial care de fapt doar mușamalizează și camuflează disensiunile, le neagă…. Negarea, și ca resort de ”apărare” la nivel colectiv, e la fel de primitivă și infantilă ca și la nivel individual. Rușinea e corozivă și mutilantă la adresa individualității, vinovăția, dimpotrivă incumbă responsabilitate individuală. Nu există vină colectivă. Rușinea e însă, întotdeauna un ”sentiment fals”. Argumentează frumos Nietzsche.
Culturile nu cresc în cărți și ficțiuni și epopee artistice precum ciuperile prin pădure, nu sunt ”extensii” supra-personale, straie de care te poți lepăda prin voință și judecată, sunt parte integrantă din structurile mentale ale oamenilor… sunt un mod de viață, sunt consubstanțiale unui de a fi în lume, modelează și ating tot ce mișcă în sinea cuiva. Nu se pot armoniza nici măcar variile forme de injustiție din comunități diferite.
Iar ideea aceasta, păstrată doar ca idee, nu e bună de nimic. Nu se poate susține într-unul și același sistem de gândire că violul și tortura sunt condamnate și detestabile în cultura X și acceptate/ acceptabile în cultura Y. Nu putem opera cu principii contradictorii nici măcar într-unul și același cap. Or discursul dominant asta ne cere: să admitem la persona întâi, de exemplu, o noțiune personală de feminitate și masculinitate și SIMULTAN să o discredităm admițând că masculinitatea și feminitatea pot fi și cu totul altceva. Păi nu se poate. Noțiunea mea de barză și de varză, brustrure, mazăre trebuie să corespundă unor obiecte reale, cu proprietăți recognoscibile unanim, căci altminteri nu mai are nici un sens să dăm nume lucrurilor. M-am încăierat la o șezătoare intelectuală pe tema acestui relativism absolut. Mi s-a spus că ideile lui Kant sunt produsul culturii germane. Nu. Existența lui e. Ideile lui Kant se aplică și în Papua.Tortura e rea peste tot în lume. Un om care nu poate iubi și nu e iubit e un paria oriunde…
Ce încerc să spun cu toată trăncăneala e că suntem intoxicați cu trăncăneală, chiar și cu aceea a celor care știu ce spun și spun drept. Ideologiile existente pe piață sunt o încercare puerilă, a psihismului colectiv, de apărare de realitatea brută prin discursuri care nu au decat prin hazard, accidental, legătură cu ea. Multe operează și cu principiul ”țapului ispășitor”. Acest tip de apărare se numește ”displacement”: transferi în contul unui probleme rezolvabile frustrările și disperarea acumulate în câmpul uneia fără soluție. Ca atunci când te răstești la colegii de muncă pentru că te chinuie partenerul sau invers.
Înainte de a îți fi milă de bietul sărman imaginar dintr-o țară despre care nu știi nici măcar unde e pe hartă, e cazul să îți fie milă de cei cu care dai nas în nas în scara blocului sau prin casă. Cu cât reușești să o duci REAL mai bine în relațiile proprii, cu atât obsesia salvării lumii se destramă. ”Lumea” aia, rea, convusivă, diformă, primejdioasă, așa cum o percepi și concepi e a ta și doar a ta. Realitatea e doar acea parte a lumii cu care ai contacte vii, directe, in corpore. Realitatea e concretă și interactivă, e prezentul, e act și acțiune. Lumea e un construct intern. Nu se poate rezolva nici o problemă reală în imaginar cum nu se astâmpără foamea cu merele din vis sau dintr-o pictură.
Situația a fost complet scăpată de sub control în realitate grație acestui escapism generalizat în ”lumea ideilor”.

Zonele crepusculare ale simțirii – Ilinca Bernea