Dan Ciupureanu… „Te iubesc! Și eu te iubesc, dar să știi că nimeni nu e vinovat de moartea ei. De ce zici asta? Păi prea îi urăști pe toți… și te porți cu mine cum nu te-ai purtat niciodată, stai lipit de mine, îmi zici mereu că mă iubești…în ultimul timp nici nu mă băgai în seamă. Cred că știu ce am… Ce ai? Cum să spun… de când mama s-a trezit moartă te-am asociat cu ea înainte să se îmbolnăvească, înainte să împlinesc șase ani. De-aia te porți ca un copil? Da, dar măcar știu ce am… Asta e bine. Te iubesc mult, mami! Cred că faci intenționat acum… Nu mă pot abține. Știu că mă iubești, și eu te iubesc, dar nu trebuie să ne-o spunem la fiecare două minute. Te iubesc, Ian, pisoiașul meu. Are capul pe umărul meu și mă mângâie pe frunte, pe obraz, își trece degetele prin părul meu, apoi iar zice. Nu mai fi trist și încearcă să adormi, te trezești la trei dimineața. E unu’, ce rost are să mai dorm? Mie mi-e foarte somn, ți-am pus telefonul să sune, dar nu-ți face griji, mă trezesc și eu cu tine… o să-ți fac cafea, bagajul e gata deja, dar încearcă să închizi ochii puțin, frumosul meu. Parcă ziceai să nu ne mai umplem de dulceață la fiecare două minute… Dar mă îngrijorezi, te-am întrebat ce tricouri iei și ai zis că numai Dumnezeu poate alege pentru tine. Așa am spus? Da! Și tu poți alege de acum înainte… Tavanul vine spre mine, apoi se ridică – drăcușori cu cozi lungi de șobolan aleargă pe sub pat și fluieră “Can touch this”, se lovesc de somieră, apoi mușcă din picioarele metalice ale patului – nu înțeleg de ce nouă nu ne fac nimic. Până acum cine ți-a ales? răspunde Roxana. De-aia am ajuns așa… Ce vrei să spui? Adică tuns ca un pompier și îmbrăcat de la Zara și H&M, bine că te-am convins să nu mai mă rad… Ești prost! Și se întoarce cu spatele la mine. Dacă nu aș avea grijă de tine ai arăta ca un om al străzii – cu părul vâlvoi, îmbrăcat ca un punkist de la second hand – ce tot zici de Zara și H&M? Te-am îmbrăcat numai de la Superdry. Mai rău… Chiar ești idiot, cine își permite geacă, tricou și pantaloni de la Superdry? am dat aproape tot salariul pe haine și tu dormi în ele! În pat nu vede nimeni Superdry mare pe tricoul meu verde ca râia… iar pantalonii ăia de soldat, de criminal psihopat, cei care omoară copii în Irak… Ia să te îmbraci singur de-acum încolo! Bine că nu mi-ai aruncat tricoul negru de la second hand, de altfel cel mai mișto pe care-l am… Ai putea cerși în el!

 

așază-te pe această frunză de burundanga să bag mâna în tine să-ți scot copilul să-l mâncăm să-ți fac brățară din cordonul ombilical să rămâi stearpă să vrei să mori numai eu să te iubesc numai eu să te iubesc numai eu

 

Cât e ceasul? E unu’ jumate, încearcă să adormi, puiuț, apoi mă ia în brațe și mă sărută apăsat pe ceafă. Bla bla bla, puiuț… Chiar nu ești bine! Nu sunt bine din cauză că ziceți voi că nu sunt bine, altfel nu am nimic. Care noi? Tu și restul idioților ca tine… Adică mă faci idioată? Taci puțin, a început Diavolul să cânte, are voce de înger… Ești dus cu capul! Șșș… și o iau de mână – o simt în spatele meu cum plânge – Diavolul cântă muzică bisericească, Diavolul singur e un întreg asamblu simfonic – Dumnezeiesc! Eu nu mai vin la spital dacă intri iar! Mă doare-n pulă… Adică speri să intri?! Nu vreau să intru, dar a murit mama, nu știu cât de natural pot să fiu după vestea asta… Te iubesc, Ian! Și eu te iubesc, mami… i-auzi: “taaa na na naaa, can touch this!” Auzi voci? Aud sfârșitul lumii. Iar faci mișto de mine! Păi ce întrebare e asta? E două, mai dormi puțin? (Nu răspund.) Ian! Dormi? Ah, ce bine… Aștept noctilianul – autobuzul de noapte. Roxana mi-a zis să o sun când mă urc în el, să stea liniștită. Nu e liniștită deloc în ultima vreme. O cam neliniștesc. Sunt agitat. De fapt sunt atent la toate detaliile. Ieri am întrebat-o de ce ție mâna între genunchi. Mi-a răspuns că îi este frig, însă Cel Care Gândește Mult a bănuit că nu vrea să o țin de mână. Sunt gelos. Sunt posesiv. Sunt cicălitor și par că nu știu ce fac. Ehe, dacă ar ști cineva câtă precizie e în mișcările mele. Dacă ar ști cineva cum număr pașii de acasă la autobuz în timp ce gândesc ceea ce se scrie de la sine. O sută patruzeci, o sută patruzeci și unu, asta pentru a reveni cu picioarele pe pământ, pentru a-mi da seama că încă sunt viu. Până la pâine sunt trei sute două zeci și trei de pași când nu mă gândesc la nimic. Când sunt fericit nu sunt decât o sută două zeci și gestul întoarcerii la dreapta, adică plus jumătate de pas, însă, spre surprinderea oricui, când sunt agitat nu fac decât o sută trei pași – picioarele mi se lungesc vertiginos exact cât ține colera, apoi scad dacă încep să fluier – și cred că niciun om de știință nu ar putea explica asta decât dacă i-aș oferi un indiciu pe tavă, și anume, să zicem, existând posibilitatea ca din prea multă ură să nu pun la socoteală un număr considerabil de pași, cine știe… Noctilianul se vede după pod. Să o sun acum pe Roxana sau după ce urc și-mi găsesc un loc? Riscul să nu înțeleg ce vrea șoferul e foarte mare dacă sun acum, să nu mai pomenim de cazul în care autobuzul nu oprește și trece pe lângă mine ca viața. Să nu mai zic că dacă autobuzul nu oprește și mă întorc acasă mi-ar fi greu să bat la ora asta la ușă, nici nu am chei. Mai bine o sun după. Urc. Bonjour! Bonjour! Alo? Am urcat. Să ai grijă de tine și te rog să nu bei. Bine. Hai, drum bun, te pup! Și eu. Ascult muzică și plâng în timp ce șoferul învârte volanul pe străduțele înguste de parcă ar naviga un vapor – Titanic l-am putea numi, având în vedere situația siropoasă.

 

într-una din nopți mă voi întoarce pe cealaltă parte prăpădul și haosul se vor instala asupra muritorilor

Sună telefonul. E mama. Alo, da! Ce faci, mamă? Uite sunt în autobuz spre aeroport… după amiază ajung. Știu că ajungi… Sper că nu ți-ai folosit puterile post mortem să mă spionezi! Dar eram curioasă… Bine că nu am umblat dezbrăcat prin casă… În schimb o terorizezi pe săraca fată… Dar nu e frumos să spionezi! Nu uita că până mă incinerează sunt totuși mama ta! Incinerează?! Da, voiam să-ți spun… ta-tu a cumpărat groapă la Ungureni, dar Marius a anulat și mă duce diseară la București, deci nu are rost să mai vii la Craiova… Și tu ce-ai zis?! cum adică să te incinereze? te știam credincioasă… Eram de la boală, mamă, acum mi-e tot una, ce mai contează? Acum unde ești? Am ieșit pe geam din capelă, proștii au încuiat ușa… Unde ai plecat?! Am ieșit în curtea bisericii să fumez o țigară… Aș fuma și eu una. Și nu știi ce pachet să desfaci? Ți-am zis să nu mă spionezi, ești culmea! acum îmi citești și gândurile… Pot citi și viitorul… Asta nu, chiar te rog să nu îndrăznești! dacă faci asta mă întorc din drum! Ei, mai glumim și noi… ce ești așa ciufut? Nu știu ce e cu mine… Eu știu. Ți-am zis să termini, în mare parte știu și eu, dar nu vreau să mă gândesc la asta. Ești bărbat în toată firea acum… Crezi? Sunt sigură… când vei coborî din autobuz să nu te duci în aeroport. De ce?! Lasă-mă să termin… Te las! Cineva te va aștepta imediat în spatele parcării. Dar fac două zile cu mașina! Nu e nicio mașină. Avion privat?! Nici. O să vezi… Tu ai aranjat asta? Nicidecum, dar tot acolo vei ajunge, așa că nu are rost să treci prin aeroport. Ți-am zis să nu mai spionezi, mai ales viitorul! Voiam să mă asigur că ajungi cu bine…Îți închid, m-ai enervat. Știu că te-am enervat, da…Închid fără să termine. Am alergie la puteri paranormale. Chiar acum știu că stă cu japca în mintea mea, deci voi încerca să nu mă mai gândesc la nimic: zbhddjmnu, jjbdgjo, jjkhggio – sunt curios dacă descifrează… gjkoiggtd, dtujnkoo, dgjnbggsszg… Iar sună telefonul. E Marius – probabil l-a pus mami să mă sune. Alo! Ce faci, Iane? Sunt pe drum spre aeroport. O incinerăm pe mami la București, ajungem diseară… am anulat totul la Ungureni și mă gândeam că nu are rost să mai vii la Craiova dacă ajungem diseară… Aha, știu! De unde știi?! De la mami! Lol, bine… hai că te mai sun, pup! Bine, pa. Pa-pa… Telefonul lui Marius nu se închide, aud un râs puternic, apoi zicându-i lui tata că am luat-o razna. Păi, de ce, ce a zis, întreabă tata. Zicea că a vorbit cu mami, ai vorbit tu cu el la telefon?! Apoi conversația se întrerupe. Mă gândesc că și-a dat seama că nu a închis. Autostradă și câmpii ca în fotografiile de sezon. Vreau să fac și eu una, însă abia se crapă de ziuă, lumina neoanelor se reflectă în geamul autobuzului. Sunt trist… Ce o fi vrând să zică Marius? O ia în derâdere pe mami? Probabil l-o fi supărat cu puterile ei post mortem, probabil el o fi supărat-o cu ironia lui și ea s-a supărat, la care el la rându-i – cercul vicios al familiei. Aș suna-o să o întreb ce are tâmpitul, dar nu prea am credit și-l păstrez pentru apeluri utile, în fond nu e treaba mea ce aberații fac ei acolo… ce rost are să mă enervez? Iar îmi tremură genunchiul stâng, iar lăcrimez un ochi după altul, probabil plâng de la stânga la dreapta, dar genunchiul drept de ce este cel mai calm dintre noi?

 

această noapte friguroasă absoarbe visele urâte lumini se joacă în beznă pământul fierbe și își schimbă textura plutește în derivă soarele se ridică peste deal felinarele se sting bărcile se transformă în sticluțe colorate”

Fragment din romanul „Biroul de întrebări ridicole”, care va apărea curând la Editura Polirom.