Nu fi stupidă, doar sunteți amândoi căsătoriți!
Ăsta-i bărbatul cu care o să mă căsătoresc! i-a spus Vivien Leigh unei prietene, aflându-se la un teatru din Londra. Pe scenă juca Laurence Olivier, în piesa „Romeo și Julieta”, de W. Shakespeare. Nu are importanță – i-ar fi răspuns prietenei sale la obiecția adusă – tot o să mă mărit cu el. Ai să vezi tu! Și s-au căsătorit, la 21 august 1940, în secret, lângă Hollywood, la Santa Barbara. Katherine Hepburn și Ronald Colman le-au fost martori celor doi îndrăgostiți deveniți liberi pentru dragostea lor.
„Nu sunt un star de cinema; sunt o actriţă. Să fii un star de cinema reprezintă o viaţă atât de falsă, trăită doar pentru valori false şi pentru publicitate.”
Născută pe 5 noiembrie 1913 în Darjeeling, India, Vivien Mary Hartley frecventează școli de prestigiu în Franța, Italia, Gemania și Marea Britanie, unde Academia Regală de Artă Dramatică îi deschide porțile spre lumea artistică, devenind o legendă prin rolul Scarlet O` Hara, eroina tragică din „Pe aripile vântului”, filmul care i-a adus primul Oscar. Al doilea premiu Oscar l-a obținut cu filmul „Un tramvai numit dorință”, alături de Marlon Brando.
„Deşi eu sunt britanică, părinţii mei au fost de origine franceză şi irlandeză, iar familia noastră are chiar sânge spaniol, de aceea îmi place atât în Statele Unite şi mă consider parte din America.”
Existența ei a fost marcată de multe suișuri și coborâșuri, meandre covârșitoare pentru finețea și fragilitatea unei ființe ireal de frumoase, dăruită cu un talent imens pentru care a fost iubită de public și a intrat în istoria cinematografiei ca o „orhidee delicat colorată”. (Tenesee Williams)
„Ştiţi pasajul unde Scarlett îşi exprimă fericirea că mama ei a murit, astfel încât nu poate vedea ce fată rea a devenit? Ei bine, asta sunt eu!”
Primul soț al frumoasei actrițe cu ochii verzi strălucitori, și tatăl unicei sale fiice, Susanne, a fost Leigh Holman. Datorită frumuseții sale foarte admirate, Vivien Leigh s-a simțit adesea constrânsă, limitată, crezând că nu este luată în serios în cariera ei de actriță și comparată fiind cu „o pisică siameză exotică”. Dar cel mai mare obstacol a fost de fapt sănătatea ei șubredă, afectată de o tulburare bipolară, dar și de o tuberculoză, cu repetate reveniri, diagnosticată prin anii `40.
L-a dorit pe Laurence, dar cum a reușit ea să și-l apropie? Simplu… aproape previzibil. Convinsă că e marea ei dragoste, Vivien a simulat o întâlnire întâmplătoare la hotel Capri, unde actorul petrecea câteva zile cu soția sa. A început o lungă și tumultuoasă poveste de dragoste Vivien Leigh- Laurence Olivier, presărată cu infidelități de ambele părți. În cartea sa de memorii, Laurence amintește de impresia puternică pe care actrița i-a produs-o atunci când a văzut-o jucând în „Masca virtuții”, în Anglia, la Teatrul Ambasador:
În afara privirii ei, care era pur și simplu magică, Vivien poseda o seninătate, un echilibru perfect. Gâtul ei părea prea fragil pentru a-i susține capul. Avea un aer surprins și ceva din orgoliul unui jongleur ce poate realiza aproape în glumă o strălucită performanță. Ea mai avea și altceva: forța de atracție a unuia din cele mai tulburătoare temperamente pe care le-am întâlnit în viața mea. Acea ciudată, înduioșătoare scânteie de demnitate pare să fi fost acel ceva în stare să subjuge pătimașa legiune a admiratorilor ei fanatici.
La împlinirea vîrstei de 45 de ani, Vivien primește de la Laurence un Rolls Royce albastru. Căsătoria lor se încheiase. Starea ei de sănătate devenise precară. Leșinase de câteva ori pe scenă, totuși evoluția ei pe scenă este genială și primește premiul „Tony” pentru cea mai bună interpretare feminină în piesa de teatru „Tovarich”, 1963.
Divorțul ei răsunător devine subiect național. Ultimii ani din viață îi petrece alături de actorul John Merivale, care l-a asigurat pe Laurence că va avea grijă de ea. La 53 de ani, pe 8 iulie 1967, actrița avea să se stingă din viață, lăsând în urma ei amintirea rolurilor jucate pe scenă și în filme, dar și o poveste de dragoste furtunoasă, așa cum i-a fost și destinul.
„Piesele clasice necesită mai multă imaginaţie şi mai mult antrenament pentru a le putea interpreta. De aceea prefer să joc Shakespeare mai mult decât orice altceva.”
În rolul din „Hamlet”, 1937
Citiți și Hai să credem tot ce spunem – Marin Sorescu, de aceeași autoare.
M-am născut într-o zi de duminică, în miezul ei și-n miezul iernii, cu nămeți înalți, cât casa, îi percepeam albaștri, de aceea albastrul mă fascinează și acum. Și miezul mă fascinează, miezul cuvintelor și al ideilor ce vin la mine pe rând ca într-un puzzle al vieții, cu mult albastru din sevele cerului de suflet, de văzduh, de lacrimă…