Vis cu institutoare
din volumul «Carte de vise», 1969
Institutoarea mea, tânăra mea institutoare de agat,
Mulatră, cu pielea foșnind de bună,
M-a chemat din ochi să-mi spună
Să-ngenunchi, așa cum sunt, scofâlcit și cu chelie,
Să-mi așeze pe creștet talpa ei liliachie.
Rătăcea miros amețitor peste dușumele –
Se prăjeau într-o tigaie nesfârșită chiftele –
Și era o dimineață posomorâtă și amară
Din anii de școală primară.
Mi-am văzut atunci obiectele, etatea,
Am văzut care era realitatea,
Mi-am pus mâinile pe degetele arătătoare
Ale nemuritoarei mele institutoare
Și, poate de aceea, poate din alt motiv,
Am lovit-o-n laringe cu trident milostiv
Și-am zburat apoi greoi și vâscos
Până-n dantelatul orășel de os
Unde și ieșiseră gazetele de-o centimă
Cu-ntr-o limbă moartă știri despre oribila crimă.
Eram vesel și copilăros
Și dansam chiar de bucurie într-o curte din dos:
Tocmai intrase pe portița de piatră
Institutoarea mea, tânăra mea institutoare mulatră.
Jurnal
Din volumul « Versuri », 1966
Stau norii prinși de barbă în țepii lunguieți
Ai turlelor ciocnite cu vergi în cantilenă
Și liniște de Paște împinge la pereți
Podeaua cea vărgată ca burta de balenă
De bine mă cutremur și-mi amintesc un an
Cu lumea despicată, zâmbind din măruntaie.
Erai o nimfă albă cu colțul diafan,
Sub merele de piatră, uitată în copaie.
Și cum râdeau în casă ghiciți după perdea,
Domesticiți, cocorii, întemeind o spiță,
Cum sfârâia prin ușă din încăperea mea
Bumbacul fantomatic fugind din jurubiță.
Apoi, ca un vehicul oprind din loc în loc
O treflă de-ntuneric s-a repetat pe toate,
Si simt cum, lângă tine, în palma caldă joc
O purpură rotundă de bile numărate.
Leonid Dimov – legislator și regizor al visului
”Leonid Dimov (n. 11 ianuarie 1926, Ismail, Ucraina – d. 5 decembrie 1987, București) a fost considerat multă vreme, în critica românească, un poet excentric, de nișă, un manierist, circumscris, fie stilului arghezian de a șlefui și narativiza poezia, fie stilului barbian de a ermetiza poezia (sau ambelor stiluri, laolaltă). Critica din timpul regimului comunist din România (până în 1989) a perceput dimovianismul ca pe o explozie lexicală, dublată de un carnavalesc și o fantezie remarcabile. În ciuda laudelor aduse poetului, catalogat exotic și atipic în contextul românesc comunist, Dimov nu a fost plasat în linia întâi a liricii românești contemporane.
El a fost recuperat, după prăbușirea regimului comunist, și plasat, ca poet de adâncime, alături de un alt introvertit aparte în poezia românească, Mircea Ivănescu, dar și alături de suprarealistul constant și longeviv care a fost Gellu Naum.
În timpul vieții, Leonid Dimov a publicat treisprezece cărți și două antologii, după cum urmează:
Versuri (Editura pentru Literatură, București, 1966), 7 poeme (Editura pentru literatură, București, 1968), Pe
malul Styxului (Editura Tineretului, București, 1968), Carte de vise (Editura pentru Literatură, București, 1969), Semne cerești (Editura Cartea Românească, București, 1970), Eleusis, în colaborare cu Florin
Pucă (Editura Cartea Românească, București, 1970), Deschideri (Editura Cartea Românească, București, 1972), Amintiri, în colaborare cu Mircea Ivănescu și Florin Pucă (Editura Cartea Românească, București,
1973), La capăt (Editura Eminescu, București, 1974), Litanii pentru Horia (Editura Dacia, Cluj, 1975), Dialectiva vârstelor (Editura Cartea Românească, București, 1977), Tinerețe fără bătrânețe (Editura Albatros, București, 1978), Spectacol (Editura Cartea Românască, București, 1979), Veșnica reîntoarcere (Editura Cartea Românească, București, 1982).
Cele două antologii menționate sunt: A.B.C. (Editura Cartea Românească, București, 1973) și Texte (Editura Albatros, București, 1980).
După 1989, Leonid Dimov a fost reeditat, fie în volume individuale republicate (1991, 1995, 1997),
fie în antologii (2000, 2003), dar opera sa completă a început să fie republicată profesionist doar prin și
în ediția îngrijită de Ion Bogdan Lefter, la Editura Paralela 45: Leonid Dimov. Opera poetică, vol. I (Ediție
îngrijită și prefață de Ion Bogdan Lefter, Paralela 45, 2010), vol. II (Ediție îngrijită și prefață de Ion Bogdan
Lefter, Paralela 45, 2010) și vol. III (Ediție îngrijită și prefață de Ion Bogdan Lefter, Paralela 45, 2012).” sursa
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
