Sau, câteodată, e vară. Locuim într-o curte foarte mare cu multe clădiri, blocuri le spuneam, deşi erau parte dintr-o fostă cazarmă de aviaţie. Tata povesteşte uneori că prima dată când a ajuns pe aici era un avion mare în curte. E foarte frumoasă curtea şi găseşti tot ce vrei, de la leagăne de tot felul, nisip, castani la umbra cărora sunt bănci pe care seara se adună copiii mari (eu sunt mică) şi cântă, stau de vorbă, se distrează, cred. Dar despre asta, undeva mai târziu. Apoi sunt grădini de flori de tot felul, care mai de care, şi oameni în vârstă care le udă seară de seară. Mai suntem şi noi, copiii, vânătorii de petale, pe ascuns şi cu teamă. Nu ştiu cum le spune tuturor, (mai târziu am aflat că sunt dalii de tot felul, când mi le-am plantat şi eu în grădină cu tanti Mărioara, ferfeni galbeni, pe care, la fel, mi-i pun în lădiţe în preajma terasei din curte) ştiu doar trandafirii, care, culmea, nu îmi plăceau!!! Nu ştiu de ce, cred că numele lor avea ceva acustic care mă deranja. Apoi crinii albi cu mirosul lor puternic, frumoşi ca nişte mirese. Şi viorelele, care creşteau în iarbă, fără să fie cultivate de nimeni. Doamne, ce le mai culegeam.

Apoi, zambiluţele şi o tanti (erau ale ei) care mereu mă apostrofează că i le rup (îmi plăcea foarte mult mirosul lor şi nu aş fi făcut rău, Doamne fereşte, vreunei flori). Fiecare clădire are grădina ei. La blocul nostru e tati Niţă care îngrijește florile, cu ochii mereu umflaţi, cred că era bolnavă de inimă. În dreptul grădinii ei mă pot juca liniştită, ştie că nu i le rup şi nu-mi spune niciodată ceva rău. Are şi nişte tufe de merişori, cred, unii copii, cu imaginaţie mai dezvoltată spuneau că sunt portocali, pe cuvânt de onoare, dar cine putea să-i creadă??? Şi nişte nuci superbi care sunt revelaţia toamnei, când rodesc, şi tot atunci ţinta bâtelor care se aruncă după roadele miraculoase, mult râvnite, nucile cu gust bun, atunci când nu sunt coapte de tot şi se descojesc. Ce plăcere, deşi ne duceam apoi ca porcuşorii la şcoală, după ce ne spălam cu sare de lămâie şi cu tot felul de ce ştiu eu ce, ne frecam de numa, da, degeaba.

Mai este şi mama, pe care o ştiu strigând la ei atunci când vreo armă beligerantă îşi greşea ţinta şi nimerea pe unde nu trebuia, adică prin camera mică. Tot ei, nucii, erau locul de odihnă al doamnelor care aveau atâta timp, de ziceai că altceva nu făceau toată ziua, decât să stea la umbra lor şi să coase şerveţele din bumbac. Stăteau acolo, uneori, parcă de dimineaţa până seara sau aşa îmi amintesc eu. Sunt tot atât de mică, n-am mai mult de cinci ani şi nişte rochiţe scurte despre care şi acum mă întreb cum mă trimitea mama afară aşa. Bretonul e tuns aproape de rădăcină, mama spune mereu că nu trebuie să stau cu părul în ochi.

Eu sunt pe bicicletă cu un coleg de-al fratelui meu, venit în vacanţă la Sibiu. Şi mama îmi spune, stai dreaptă. Eu ridic capul sus şi râd. Aşa arată poza. Apoi mai este și curtea din spatele blocului unde sunt nişte căsuţe mici, dar foarte confortabile în faţa cărora sunt tot aşa, multe flori şi mai ales, foarte multă linişte. Pe acolo, nu avem voie să circulăm noi, copiii “din faţă”, şi suntem mereu hâşâiţi de nişte vecini, unii foarte nesuferiţi, dar alţii drăguţi, simpatici. Şi un nene paralizat care are o soţie şi mereu iese la plimbare în jurul blocului. Câteodată mă iau cu ei să le cânt ca Irina Loghin, cel puţin aşa spuneau ei. Şi eu n-am nicio treabă, nicio emoţie, le cânt tot timpul, de fapt cântam non-stop, şi eu şi fratele meu cel mic, până când îi aduceam pe culmile disperării pe cei din jurul nostru şi atunci începea războiul: taci că m-ai înnebunit, eu înţeleg să cânţi când eşti singur, să-ţi ţii de urât, dar aşa, tot timpul…ce-i asta? Şi tăcem amândoi o vreme. Asta aşa, ca liniştea de dinaintea furtunii.

Fratele acesta al meu e un geniu nedescoperit. Cântă la diferite instrumente. Primul a fost un fluier, lăsat acasă de celălalt frate. Nu l-a învăţat nimeni, numai ne-am pomenit într-o zi că vine şi ne cântă melodia de la Drumul oaselor, reiterând-o apoi spre disperarea părinţilor. Apoi a fost o chitară, lăsată tot de celălalt frate acasă. Şi la asta a învăţat singur. Dar despre asta, ceva mai târziu.

Sunt încă tot atât de mică. Coridorul ce duce spre apartamentul nostru cu două camere, un hol mare şi baie la comun e foarte lung, aici toţi vecinii îşi ţin tot felul de evenimente, nunţi, botezuri şi altele. Sunt deliciul tuturor vecinilor. Într-o altă fotografie sunt cu Adi, tot într-o rochiţă, zău aşa, indecent de scurtă, nişte ştrampi albi croşetaţi probabil de mama sau de naşa, adorabili acum, sau singură, cu receptorul telefonului mare şi negru şi-atât de vechi…părul puţin cârlionţat, creţii i-au luat fraţii mei toţi, au un păr adorabil, doar eu îl am firav, asta e, la mine s-a terminat porţia de păr!!! Adi e un băiatul unor vecini, prietenul fratelui meu. Şi uite că totuşi mă băga în seamă, chiar dacă eram mică (ei erau doar cu patru ani mai mari, dar pentru fratele meu am fost întotdeauna, prea mică). Sau l-o fi pus bunică-sa acolo, lângă mine, nu ştiu. Eu ştiu doar poza. Bunica lui e nevastă de colonel, dar acasă, ea conduce “garnizoana”. Pe el îl văd un om gras, destul de înalt, foarte bun şi prea puţin timp îmbrăcat în haină militară, pentru că apoi s-a pensionat. Când sunt mai mare mă duc de vreo două ori să-mi arate cum se rezolvă unele probleme la fizică. Materia asta e pentru mine un fel de limbă străină tot atât de inaccesibilă ca şi matematica. Nu înţeleg de ce au mutat alfabetul în matematică, aşa că pentru mine ecuaţiile sunt doar litere, literele care-mi sunt atât de dragi mai târziu şi care alcătuiesc doar cuvinte.

Coridorul are foarte multe ferestre mici, suntem la etajul al doilea, doar cele de la primul etaj sunt mari. Aşa sunt şi în casă la noi. Şi la o distanţă foarte mică de podea. Trebuie să te apleci ca să le deschizi şi frigul îţi vine tot, îţi îngheaţă picioarele. Vecinul de dedesupt e unul cam nesuferit. Nici nu putem mişca prin casă că şi bate în ţeavă.  Nu are decât un băiat foarte mare…care pictează foarte frumos. Într-o zi, când pătrund în apartamentul lor, cu tata, îmi arată un tablou pictat de el, cu fructe, foarte frumos. Pepeni, mere, struguri, pere, prune, nuci, am mai văzut tablouri dintr-astea, să crezi că poţi întinde mâna şi să te serveşti, nu altceva…Nici nu mai sunt supăraţi pe mine că mai ţopăi uneori în capul lor. Mai e o familie cu mulţi copii, dintre care două fete cântă la pian, dar oare asta mai târziu? Nu ştiu. Destul că îl cam deranjează pe fratele meu pianul acesta. Şi pe ai mei care încep cu gura…iar s-au apucat astea de cântat. De fapt pianul lor sună frumos, dar sunt prea mică să-mi dau seama. Aşa că, fratele meu îşi ia fluierul şi o acompaniază de dincoace de perete, de fapt, era un concert minunat. După nişte ani, s-a mărit orchestra. S-a mutat un vecin care cânta la acordeon. Mai sunt şi alţii, nesemnificativi, oameni în vârstă pe lângă care trec şi spun sărut mâna de fiecare dată, care nu mă ceartă niciodată. Şi apoi ferestrele acelea sunt încărcate cu flori, cu muşcate de tot felul, ale vecinilor. Le iubesc la nebunie, mai ales că tot mereu mă uit pe geamuri, deşi dau în curtea din spate şi nici nu prea am ce vedea, decât o fabrică pe unde rareori văd pe cineva. Eu vorbesc, însă, singură, în faţa lor sau cu nişte prieteni imaginari. Mama rupe frunzele uscate ale muşcatelor din când în când, aşa că, hai să le rup şi eu. Asta până când mă văd vecinii furioşi că le rup florile.

După nişte ani, o fetiţă rupe florile, nu numai de pe coridoare, ci şi de prin grădini, spre disperarea vecinilor (Eu rupeam doar frunzele uscate, vă rog să mă credeţi!!!). Este Bianca, fetiţa fratelui meu, surioara mea mai mică. Bate toţi băieţii de prin vecini şi când e mică, până pe la trei ani, eu sunt mai mare, trebuie să am grijă de ea, năzdrăvana. Odată am găsit-o în piaţă (care era peste drum), o scăpasem din ochi şi mă jucasem pe păturile unor fetiţe de vârsta mea. Cum să-i spun eu mamei că nu mai e Bianca, o să iau o bătaie de n-o să mă văd că n-am fost în stare să am grijă de ea. Vine însă cu două dintre fetiţe. Sunt salvată şi în fond, sunt doar un copil şi eu, am cam 12 ani. Eu i-am şi spus mamei, de altfel, că nu mai vreau să am grijă de ea. Dar e mică, are trei ani şi are tricicletă (eu nu aveam) cu care se plimbă ca o zvârlugă toată ziua, când nu se joacă de-a altceva. Şi eu trebuie să fiu toată ziua după ea. Nu mă pot juca cu copiii de vârsta mea că ea nu stă niciodată într-un loc, e hiperactivă!

Dar, mai sunt şi vecinii de pe coridorul celălalt şi copiii acestora, vreo patru fetiţe, una e superbă, blondă cu ochi albaştri, e prietena mea doar din când în când, asta şi când suntem mai mari. Până îşi găseşte alţi tovarăşi de joacă sau ne certăm din te miri ce. E puţin mai mică. Celelalte sunt mai mari şi noi suntem din nou, prea mici pentru ele.

Am în jur de trei ani, pentru că acestea sunt printre primele amintiri pe care le recuperez acum de prin vârtej. Şi mama mă duce să mă joc în părculeţul despre care v-am mai zis că se afla în curte. Cred că tot atunci sunt aduse şi leagănele, deliciile noastre. Aşa că am un puloveraş lila, foarte frumos, cu un model interesant, năsturei le spune mama şi le arată tuturor vecinelor felul în care se împleteşte. Şi mai am şi o găletuşă, o lopăţică şi câteva forme din tablă colorată. Fac torturi din nisip, prăjituri – dar e şi o tehnică, nisipul trebuie  să fie umed, aşa că trebuie să sapi puţin în el – şi parcă mai sunt nişte copiii pe lângă mine, tot atât de mici. Le văd figurile aşa, în ceaţă. Nu ştiu cine sunt, nici nu cred că contează acum. Din când în când îmi mai dărâmă câte-un tort şi eu alerg la mama plângând de ciudă că, uite, mi-a stricat forma “perfecă”. Mama stă lângă mine în picioare şi mă supraveghează. Probabil pentru că sunt mică, să nu cumva să plec, să nu ies din curte sau să nu fac ce ştii ce prostioare, să nu mănânc cumva ce ştii ce – odată am gustat săpunul de casă făcut de mama şi am fost certată cu asprime, deşi nu prea ştiam de ce un lucru care miroase şi arată atât de plăcut, pur şi simplu nu e bun de mâncat. Probabil că de asta. Şi-apoi mai sunt şi zilele călduroase de vară când mergem la Ocna Sibiului şi mie mi-e o frică îngrozitoare de apă, aşa că ţip, cât mă ţine gura…(ah, cât de mult mă bucur acum de fiecare clipă când alunec în ea…) bazinul acela e imens,  e atât de multă apă acolo – de fapt e un bazin pentru copii unde apa ajunge doar până la genunchii fiului meu de 7-8 ani. Dar pentru mine, pe la 3-4 ani, e imens. Şi mama ne spune mereu să nu cumva să ne prindă prin mijlocul lacului să ne înecăm, că să vezi ce bătaie ne dă. Aşa că trăiesc permanent cu ideea că în apă nu e voie, că apa e periculoasă, că te poţi îneca în valurile ei ameţitoare ca şi în viaţă, cum ne înecăm toţi, mai devreme sau mai târziu, cum ne lăsăm duşi de apele ei înfricoşătoare sau atrăgătoare ca-ntr-un miraj fermecător fără să fim câteodată foarte siguri încotro ne va duce barca. Numai tata are voie în apă, el ştie foarte bine să înoate şi nu ascultă deloc de mama. Mai târziu, m-am lăsat dusă de mrejele ei la început cu un colac, cu un cap de raţă. Însă, cutreier lacul dintr-un cap la altul fără nicio teamă, lumea se miră, dacă ţi se sparge colacul, mă întreabă uneori. Adevărul e că nu ştiu ce m-aş face, aşa că stau mereu pe lângă oameni pe care-i şi văd, la nevoie, salvatorii mei, ca-ntr-un fel de Baywatch, deşi acesta apare mult mai târziu. Apoi, într-o bună zi, descopăr plăcerea de a pluti în voia apei…după 20 de ani o fetiţă cu o pălăriuţă roz strigă cât o ţine gura că îi e frică de apă, deşi se află sub magica protecţie a unui colac cu puteri supranaturale…mai încolo, un băieţel ceva mai curajos, a renunţat la el şi acum i se vede doar pălăriuţa albastră, în rest e o răţuşcă absolut superbă, nu-l mai poţi scoate de acolo. Şi-apoi în “bazinul acela imens”, adică al copiilor – cum vă spuneam – se zbenguie voios cât îl ţin picioarele fără nicio problemă.

Oameni mai mari sau mai mici fiind, ne imaginăm că există întotdeauna un mâine. O altă zi în care ne vom putea rezolva toate problemele, amânate eventual, de pe o zi pe alta, o zi în care vom putea să spunem toate lucrurile nespuse, lucruri care ne dor, pe care le simţim ca pe-o povară grea, indestructibilă sufletului nostru rămas anost, într-un fel, jovial. Dar există momente în care ne dăm seama că acel mâine pe care-l aşteptăm mereu şi în care tergiversăm diverse lucruri, s-ar putea foarte simplu să nu fie. Şi, de fapt, cine suntem noi, simpli “locuitori ai acestei secunde”, să credem că şi merităm aşa ceva, atâta bunătate în jurul nostru, timp numai frumos, soare, cald şi pace, eventual, ca să ne putem plimba liniştiţi pe unde vrem, bani destui ca să ne putem îndeplini orice dorinţă şi, atâta-i trebuie sorţii acesteia, să nu ne-o îndeplinească cumva, că ne şi răsculăm, furioşi, în capul ei, facem scandal, am vrea totul, totul. Nu de mult mi s-au întâmplat nişte lucruri în urma cărora am deschis ochii altfel şi am văzut că acolo, chiar lângă mine, erau flori prin parcul prin care treceam destul de des, că soarele răsare în fiecare dimineaţă, banalităţi în fond, ar zice unii aflaţi într-o căutare veşnică a inefabilului, eu însă am zis că sunt minuni şi că trebuie scrise. Le-am scris şi le-am numit Cascade. De ce, de unde cascade?? Erau gânduri ce se revărsau aşa, în cascade, dintr-un fluviu mocnit lin, ca Nilul, mă gândesc, care ascunde misterele faraonilor îndepărtaţi, altfel, de ce mi-aş dori să văd piramidele??

Acuma ştiu. Sunt pe rând câte-o cascadă. Mai întâi una mică, aşa ca acelea drăguţe, vesele, de pe râul la malul

căruia merg, tot copil fiind, undeva nu departe de Sibiu. Mai merg şi după mulţi ani, cu soţul meu şi cei doi copii năzdrăvani ai noştri care trebuie scoşi din când în când pentru că au nevoie să fugă, aşa, ca nişte căţeluşi zglobii lăsaţi din lanţ.

Apoi cascada se măreşte tot mai mult, are fire puternice, pretenţii şi gânduri de adolescentă, poezii scrise la 16 ani, primele poezii, scrise într-o zi, când mă întorc de la practica de elev sanitar , într-un spital, unde şi acum, după mai bine de douăzeci de ani, lumea mă ştie după ochi. De fapt, nu m-am schimbat foarte mult. Rămân uimită că medicii îşi amintesc de mine. Şi eu îi recunosc pe unii dintre ei. Şi o asistentă şefă. Apoi sunt fostele mele colege, o asistentă şi medicul care mă tratează, pe lângă care, însă, dacă nu mă trag de mânecă, pot trece foarte bine mai departe. Sunt pacienta lor, pentru a doua oară. Am ce am cu Crăciunul şi în preajma lui, trebuie să ajung pe aici. Acum le-am spus că anul viitor ar trebui să se gândească serios să-mi rezerve un pat în perioada asta.

Am 15-16 ani, un halat alb şi o bonetă foarte interesantă, nu e voie să ni se vadă părul, aşa că se văd doar ochii, mari, albaştri-verzui, schimbându-şi tot mereu culorile. Şi nu am nici ochelari. Aşa că, pe stradă, abia intrasem la liceu, se-ntoarce odată un băiat care-mi spune atât: mă, tu ştii că ai ochi albaştri?? Şi pleacă mai departe, nu-l cunosc, nu-l mai văd niciodată.

Într-o zi, şi cred că e primăvară, mă întorc de la practică, am 16 ani şi încep să scriu în minte prima mea poezie, îndrăgostită fiind de un coleg de liceu al fratelui meu, Dumnezeu să-l ierte. Se numeşte Dedicaţie. Apoi urmează alte două. Sunt nişte poezii lungi, le păstrez mult timp în sertarul din sufragerie, până când creşte Ada şi într-o zi “aranjează” frumos caietul (Ada mea rupe tot ce prinde, mâzgăleşte, desenează pe cursurile mele, sunt studentă acum…ce frumos după ani când regăsesc mâzgăliturile acelea dragi de mânuţă nesigură). Sunt uimită, însă, că le descopăr păstrate de altcineva (una dintre fetele soră-mii), îmi spun, uite, alţii te apreciază şi te păstrează mai mult timp decât te păstrezi tu…aşa că mă uit la prezentarea power point făcută de ea cu …versurile mele…

Aşa cum am spus, am 16 ani şi sunt o adolescentă destul de retrasă, nu ştiu pe unde mai e fetiţa cea zglobie şi sociabilă, a înghiţit-o o cascadă. Scriu un jurnal şi îl ascund peste tot, nu care cumva să dea mama peste el, că pe altcineva oricum nu interesează. Aşa îmi explic că oamenii mă recunosc şi acum, după atâta timp, mă opresc pe stradă, mă trag de mânecă şi eu…de ce nu-i mai ştiu, de ce, de ce…aşa că par o doamnă foarte serioasă care nu prea se uită în jurul ei şi care trece pe lângă vechii cunoscuţi fără să-i salute măcar…asta spun ei, eu, însă caut figurile pe care le ţin minte şi găsesc cu totul altele, şi-atunci, cum să-i mai ştiu? Şi-apoi, am lipsit vreo 10 ani din oraş…în fine, asta-i altă poveste.

Tot într-o zi, nişte colege mă pâră profesoarei de română că scriu poezii. Eu stau totdeauna cuminte în banca mea, aşa că nu mă fac remarcată în niciun fel… Asta până-ntr-o zi, când totul se schimbă, ajung să fiu trimisă la toate concursurile, la un cenaclul de poezii, ba chiar am un debut literar într-o emisiune radiofonică (a venit o tipă de la Bucureşti, special…şi noi, cei de la cenaclu, stăm şi o aşteptăm precum pe un extraterestru, când colo e o femeie absolut obişnuită şi mai cred că e şi sibiancă pe deasupra!!). Ne pune să scriem câte ceva despre oraş. Mie îmi place oraşul acesta şi nu prea. Nu întotdeauna. Aşa că vacanţele mi le petrec pe la fratele meu, prin oraşele în care locuieşte el, pe care le găsesc mai fascinante decât Sibiul. Scriem, deci, cu toţii, ce ne trece prin cap despre oraş. Fragmentul pe care îl recit este din prima Dedicaţie, ceva cu o petală de trandafir… frumos pentru o primă încercare.

Mediile mele la română cresc considerabil, aşa ca şi încrederea mea în mine. O să scriu un roman, îmi spun, şi o să fiu celebră. E atât de simplu şi de plăcut să scrii. O să am o viață liniștită, locuri în care să mă retrag ca să scriu. Și timp. Așa ca în filme.

Viaţa nu e întotdeauna aşa cum credem. Bine zic elevii mei că trebuie trăită clipa. Eu am învăţat să preţuiesc unele lucruri mult mai târziu, cum ar fi de exemplu oraşul acesta, fascinant și îmbietor, nu poți să treci nepăsător pe lângă el (ah, cât mi-am mai dorit să mă-ntorc) şi cuvintele pe care, pentru un timp, le-am pierdut.

Citiți și Miraj, de aceeași autoare.