Să nu chiulești de la orele de muzică, fiindcă viața fără cântec e pustiu!
S-a mai zis că toate trec? S-a mai zis… Uite cum e aproape trecută și vara asta, din două sărituri… doi pași ștrengărești și s-a dus. Iar dacă mă uit peste umăr la ce-am făcut cam de vreo doi ani încoace, îmi dă aceeași imagine cu mine, așteptându-te.
„Lângă un salcâm, dragă, te-aștept eu pe tine” și pe lângă plopii fără soț mai treceam adesea, dar tu nu m-ai (re)cunoscut… Și nu mă las de asta, ntz! Așteptarea moarte n-are, se aude pe toate drumurile. Așa să fie, oare? Dar răbdarea are limite? Dar rost, are? Căci și asta se aude peste tot, cum că răbdarea ar fi cea mai mare virtute. Așa și este! Răbdarea este soră cu acceptarea. Când le ai pe acestea două, ești pe modul zen. Fiindcă lucrurile și situațiile pe care nu le putem schimba, doar așa pot fi înțelese: cu răbdare și acceptându-le. Fix ca stările meteorologice. Plouă, soare, vijelie, furtună, ninsoare ș.a., starea ta nu schimbă vremea.
Nu? Păi dacă eu nu știu, atunci cine? Că la câte campionate de răbdare am participat și am câștigat, nici nu mă mir că sunt de neegalat. Ba mai mult, am absolvit și școala înaltă de „Pot și singură” încă din tinerețe, dar nu fiindcă am vrut, ci fiindcă n-am avut altă opțiune. Eu nu voiam să merg iar la școală, nici pomeneală, că făcusem școala la timp și pe cea obligatorie și pe cea facultativă! Dar a contat atunci ce voiam eu? Nu. Pentru că înscrierile la astfel de cursuri sunt spontane, neprogramate și mai ales nu depinde de voința ta și astfel te trezești direct la studii…
La fel mi s-a întâmplat și mie, fix când eram ca pe-o apă cristalină în barca mea care plutea din inerție, nu tu val, nu tu ape învolburate, viața m-a mai înscris brusc la altă școală de-asta, obligatorie și fără voia mea, numai că de această dată specializarea a fost „Cine poate singură o dată, a doua oară numa’ se joacă”. Am rămas proastă…, interzisă, mută de ce planuri avea să urmez pe care eu nu le-am plănuit. Total diferite de ale mele!
Ce trebuia să se întâmple chiar se întâmpla și devenea clar, transparent: mai aveam de așteptat! Respiră răbdare, inspiră răbdare, se numea mantra mea. Iar școală, iar lecții…! Și fără să mă întrebe nimeni dacă-mi permit, măcar fizic, să frecventez o altă formă de învățământ, de la care nu aveam cum să mă sustrag, am făcut ce-am putut și cum am știut și „mi-am plătit” și polița asta.
Acu’, iaca absolventa! Absolventa de aproape șapte… Nu, nu de nota șapte… ci absolventă deja de șapte ani! După cum bine se știe, în cea mai mare parte a vieții noastre, notele nu prea contează. Contează ce știi să faci în anumite situații limită și, vrem sau nu, plata nu va întârzia să apară pentru orice vom întreprinde la un moment dat, iar tot ce contează atunci, este să scapi cât mai ieftin, adică să plătești cât mai puțin posibil. Notele de plată se scriu în timp ce noi facem sau nu facem ceea ce ar trebui, însă ni se pun înainte, taman când nu mai avem resurse și ne lasă muți de mirare în privința costurilor…
Viața este rotundă și nimic nu rămâne neplătit într-un fel sau altul, nimic nu este gratis. Nici binele și nici răul.
Balanța aceasta a cumpătării în orice nu este chiar simplu de menținut, pentru că ne tot aplecăm după tot felul de tentații și dezechilibrul atrage după sine o altă notă de plată!
Sunt momente în viață în care plata în bani ar fi modalitatea cea mai convenabilă sau cea mai la îndemână ca să ne achităm de anumite acțiuni sau inacțiuni ale noastre. Ne gândim că facem noi cumva! Numai că de cele mai multe ori banii nu ne pot ajuta atunci când este vorba de pierderi de suflete, de regrete, de timp irosit aiurea, de vorbe aruncate fără să fi fost rumegate înainte, de lipsa curajului sănătos, de amânarea pentru un mâine pe care poate nu-l mai apucăm, de iertarea pe care o dăruim parțial fiindcă avem noi grijă să nu uităm, de iubirea pe care nu o exprimăm când simțim, de binele nefăcut la vremea lui etc. Acestea nu se pot plăti nici în lei și nici în valută, ci cu timp, în timp și dacă ni se dă timp…
Așa că nu pot să nu fiu decât recunoscătoare că m-a trimis viața la școală cât am fost încă mândră la obraz. „Iubirea pentru a fi Om ar trebui să fie un zid” iar cumpătarea și răbdarea în orice facem, ar trebui să ne fie faima.
Tot ce este forțat, în orice relație sau domeniu de activitate sau împrejurare (fentat, șmecherit, necuvenit etc) nu ne va aduce binele și liniștea. Și dacă mulți veți zice că bine faci dar primești rău, gândiți-vă să mulțumiți totuși pentru că poate v-a ocolit răul cel mai mare…
Pe mine viața m-a cernut prin multe site și consider că mi-am luat deja masteratul în răbdare, dar cu toate acestea știu că voi avea mereu ceva de învățat atâta timp cât îmi va mai fi îngăduit să mai zăbovesc pe acest pământ. Tocmai de aceea am de gând să învăț să mă bucur cu toată ființa mea de fiecare nouă dimineață (cât am mai chiulit de la orele acestea), să învăț să mă uit mai atentă în jur, să tac, să nu fac nimic ci doar să privesc și să mă bucur de peisaj, să învăț să râd mai des, să învăț cum este să primesc și nu doar să dăruiesc, zâmbete, apreciere, iubirea care se potrivește sufletului meu. Și nu, nu mă gândesc la doctorat, exclus! Decât în condițiile în care ne vom depune amândoi candidatura la aceeași fericire. Fericire dobândită la dublu de data asta, nu doar candidatură, că pe aia la simplu o avem deja, fiindcă știm ce vrem, știm cum să (ne) iubim, dar pentru că ne vrem niște evoluați este firesc să vrem mai mult.
Când iubești, simți și nu mai trebuie să demonstrezi nimic… nimănui; nu ai nevoie să arăți că tu ești cel mai bun, că tu ești cel care iubește mai mult. Nu! Când iubești nu mai ai nici ce să spui fiindcă ai spus deja… poate nu cu toate cuvintele, dar cu toată inima. Când iubești taci și atât, vorbesc doar energiile! Ești ușor când iubești, ești blând și nu ți se pare nimic deplasat dacă ți se spune „că plutești pe norișorul tău”. Ți se spune și că „nu vezi”, dar câți n-ar vrea să fie orbiți astfel…
Când iubești ești perfect, ești un întreg rotund… sclipești, nu ai cum să greșești iubind! Chiar și când iubirea nu-ți este împărtășită, nu ieși în pierdere. Fiindcă puritatea emoțiilor tale nu este pierdere de vreme, ci timp adăugat, este tot ce contează și tot ce iei cu tine: cât și cum ai iubit! Tot ce se dovedește a fi greșeală este poate neputința celuilalt de a-ți recepționea sunetele muzicii tale și din această cauză să nu te poate cânta!
Dar tu nu te poți întrista, nu! Tu iubește până la refuz, adică până la maximul tău. Prin neputința celuilalt de-ați prinde unda, ai primit tu harul de a simți cât (te) poți oferi! Prin nepriceperea lui de a te cânta, îți poți tu identifica mai ușor interpreții!
Prin nerăspunsul lui, ți-ai răspuns atâtor întrebări care-ți jucau horă-n mintea ta! Fiindcă celălalt nu te-a putut auzi, te-ai putut asculta tu pe tine de atât de multe ori! Și dintr-o dată îți dai seama că ai devenit partitură completă, în cea mai bună variantă a ta de până acum și te știi pe de rost, de la cea mai joasă până la cea mai înaltă notă! Și e simplu când îți cunoști gama, știi exact cine este cel care „te poate duce” până la final, fiindcă știi exact că poate! De-acum ai auzul foarte fin… Așa-i că și tu auzi foarte bine?
Eu da și sunt pe locuri fiți gata! M-am machiat cu zâmbetul pe care mi l-ai dat și de-acum sunt pregătită cu patalamale să (te) aștept. Nu-mi mai rămâne de făcut decât rugăciunea, așa cum a spus-o și Constantin Noica – Ființa noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Fă astfel încât faptele, ca și iubirile noastre să aibă sens și ca ziua noastră să țină.
Iar de cântat, e așa de simplu să fiu cântată, fiindcă am cea mai accesibilă gamă, Gama Dor. Pe mine cântă-mă șoptit și ușor, Maestre, un Dor Major, te rog!
