”Clopotul sub care mă zbat
în buza căruia bat
este larg şi foarte înalt
ca un paiug de limba lui
spânzur şi i mă supui
izbind pereţii timpului”
Tiberiu Utan (n. 21 martie 1930, Sighetul Marmației – d. 26 mai 1994, Bucuresti)
Aflat în perpetuă transă, poetul „bolnav de suavităţi” (după definiţia lui Eugen Simion) descoperă minunea mai ales acolo unde ceilalți nu văd nimic ieşit din comun și astfel revelă miracolul cotidianului şi al obişnuitului – veche misiune a poeţilor.
A debutat în 1948, cu poezii, în suplimentul literar al ziarului „Lupta Ardealului” (unde lucrează şi ca redactor în perioada 1948-1949), iar editorial, în 1955, cu placheta Chemări, urmată în 1961 de Versuri (Premiul „G. Coşbuc” al Academiei Române).
Redactor la „Luceafărul” (1958-1961) și redactor-şef la „Gazeta literară” (1962-1967), Tiberiu Utan are un rol important în deschiderea către valorile moderne ale literaturii universale şi în reînnodarea tradiţiei româneşti interbelice. Îndeplineşte, ulterior, funcţia de redactor-şef la Editura Tineretului, iar în 1969 e numit director al Editurii „Ion Creangă”, atunci înfiinţată.
Din iniţiativa lui se alcătuiesc colecţiile „Biblioteca pentru toţi copiii” (de care se îngrijeşte şi unde apar cele mai cunoscute cărţi din patrimoniul clasic şi contemporan, român şi universal) şi „Biblioteca «Jules Verne»” (dedicată literaturii de anticipaţie).
În 1986 este eliminat de la conducerea editurii. A colaborat, de asemenea, cu versuri proprii şi cu traduceri din Kossi Kaatra, Raul G. Tunon, Gabriela Mistral, Ryszard Danecki, Bertolt Brecht, Florian Miroslav, Vladimir Solouhin, Rasul Gamzatov, Elisaveta Bagreana la „Tribuna”, „Steaua”, „România literară”, „Familia”, „Viaţa românească”, „Contemporanul”, etc.
«Speranța
Urmăreşte această săgeată
cu zbor inegal:
în sus,
în jos,
mai sus,
mai jos –
greu de crezut că a ţâşnit
din arcul lui Zeus.
O dată la o viaţă de om
ea nimereşte Destinul.
Din când în când –
niciodată.»
foto: Arrows of love, pictură: Koby Feldmos
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
