Până după război, tatăl Lorettei fusese primar, dar murise în închisoarea de la Sighet. Se povestea despre el că știa toate străzile din oraș, că le bătea cu pasul în fiecare săptămână și că se adresa tuturor, chiar și țăranilor care vindeau lapte pe ulițele din mahalale, cu ”domnule”, moment în care oamenii se uitau nedumeriți sau speriați înapoi, peste umăr, fiindcă lor nu le spunea nimeni așa vreodată. Lorette locuia în două cămăruțe cât palma, din casa de la capătul străzii, singura în care se înghesuiau vreo patru familii de chiriași în câteva odăi înalte, cu uși grele din stejar, ornate cu spectaculoase ghirlande din trandafiri sculptați adânc în carnea lemnului. ”Chiriașii”, cum li se spunea pe stradă, bătuseră cuie în trandafirii sculptați probabil în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca să-și agațe în ele pufoaicele, când se întorceau de la lucru și sacoșele soioase din pânză în care își aruncau zi de zi mâncarea pentru pauza de prânz.
Lui Lorette îi aprobaseră cu greu să locuiască în ceea ce fusese odinioară ”camerele slugilor”, de fapt două magazii lipite una de alta, acoperite cu carton negru, prin care apa trecea nestingherită indiferent de anotimp. Lorette era palidă, aproape transparentă. Purta pe inelarul mâinii stângi un inel mare, cu un rubin cât o boabă de strugure copt, care părea că la fiecare mișcare o să-i rupă degetul fragil, cu încheieturile deformate de reumatism. Nu vorbea cu nimeni din curtea în care locuia.
De fapt, nu vorbea cu nimeni, de obicei. Copiii de pe stradă o porecleau ”fantoma”, pentru că Lorette era ca o păpădie care așteaptă vântul ca să zboare unde vrea ea. Oamenii spuneau că în noaptea în care-l ”ridicaseră” pe primar, și soțul ei dispăruse fără urmă. Erau căsătoriți de o jumătate de an și-n noaptea aceea, Lorette parcă simțise că avea să se-ntâmple ceva ce-o să le schimbe cursul vieții. Nu putea să doarmă. S-a ridicat încet din pat, să nu-l deranjeze pe proaspătul ei soț.
Apoi, a trecut dintr-o cameră în alta, ca și cum ar fi căutat un ceva care nu știa cum arată, dar a cărui răsuflare o simțea peste tot. S-a așezat la birou, dar n-a apucat să-nceapă scrisoarea către verișoara ei. Pe primar l-au înghesuit într-o mașină neagră, dintre acelea de care se temeau deja toate cunoștințele lor. Cărțile din bibliotecă fuseseră aruncate pe jos.
Unele zăceau desfăcute pe parchet ca nște păsări împușcate înțepenite cu aripile deschise. Știau că așa se va-ntâmpla, auziseră povești despre alții și se temeau că și cu ei va fi la fel. Lorette nu pricepea de ce. Avea 20 de ani. Pe soțul ei îl văzuse în noaptea aceea ieșind în picioarele goale să-ncuie poarta după plecarea mașinii negre, ca și cum în poarta de fier forjat ar fi stat toată salvarea lor. ”Până la ziuă se-ntoarce acasă, așa au zis!”, a liniștit-o el, dar tălpile lui pline de praf, lăsând urme pe parchetul lucios o speriau, la fel ca și răsuflarea aceea ciudată care o pândise prin casă toată ziua. Lorette l-a crezut.
A vrut ea să-l creadă. S-a aplecat și a început să pună cărțile la loc pe rafturi. Vreo două ore a tot urcat și-a coborât scărița de bibliotecă pe care rămăseseră urme lipicioase, de pantofi murdari. N-a auzit nimic. Spre dimineață, i s-a făcut frig. Nici nu-și dăduse seama că rămăsese în cămașa subțire de olandă brodată. Când a intrat în dormitor, a văzut ușile larg deschise ale șifonierului mare, din lemn de nuc. Lipsea valiza maro, cea pe care o cumpăraseră pentru luna de miere, fără să mai apuce să o folosească vreodată. Costumele erau la locul lor, nu lipsea nimic altceva decât poate câteva mărunțișuri care nu contau. Se spune că Lorette n-ar fi scos niciun cuvânt săptămâni la rând după aceea. Că n-a descuiat poarta până în ziua când au scos-o afară din casă și au mutat-o în cămăruțele mici, acoperite cu carton negru, din curtea cu mulți chiriași. N-avea să-i mai vadă vreodată pe tatăl sau pe soțul ei.
Despre el se spunea că ar fi fugit peste graniță ajutat de un căpitan de vas care l-a ascuns în măruntaiele navei până în Austria. Despre tatăl ei a aflat că murise în închisoare de la un coleg de celulă eliberat în 1962. Tot restul vieții ei, Lorette a trăit ca o păpădie care nu știe din ce direcție o să bată vântul. Îi priveam îndelung inelul cu rubin roșu cât o boabă de strugure copt când stăteam în spatele ei la casă, la alimentara de la colț, de unde lua mereu parizer pentru pisică.
Piatra roșie strălucea hipnotic pe degetul ei fragil, care abia putea să o țină. Pe Lorette am uitat-o pe strada copilăriei mele, cu caiși și trandafiri de toate culorile. Până ieri, când am zărit pe-un deget gros, cu unghii ascuțite și lungi, dintre acelea ”puse cu gel”, sclipirea hipnotică a rubinului cât o boabă de strugure copt. ”Inelul Lorettei!”, am tresărit.
Sigur era al ei pentru că montura era unică, piatra lăsându-se leneș prinsă în îmbrățișarea unui ”L” și a unui ”I”, inițialele ei… Îl privisem de-atâtea ori în copilărie… Degetul gros cu unghii ascuțite căra inelul Lorettei dintr-un alt timp. Părea speriat ca un ostatic care știe că n-are scăpare. Atârna greoi, ca o piatră de moară. Ca o tăcere împietrită în formă de rubin.
Un rubin ca o boabă de strugure copt.