E un joc de societate în care ești întrebat ce le-ai spune altora sub titlul: ”nu faceți ca mine”.
Eu n-am fost în stare să trasez granițe. N-am putut să spun: ”până aici”. Neputința de a spune NU e un abuz la adresa propriei persoane. Să nu poți condiționa e tot un exces.
Cine nu spune NU îi dă altuia libertăți neîngrădite asupra stării sale de bine. Un NU e un reflex de auto-apărare.
Problema cu limitele, însă, e că, uneori, nu le putem pune, nu din frică, nu din lipsă de stimă de sine, nu din viciu, ci din tumult. Ce vine peste ele e ca uraganul, rupe imediat baricadele.
Există și ne-libertate interioară. Se spune despre unii artști că sunt ”posedați”, că au în ei un foc care nu poate fi stins. Eu îl numesc foame. Și oamenii pasionali îl au.
Atunci când mi-am dorit ceva nu m-am putut opri. Mai ales atunci nu am știut să spun stop. Mi-am distrus sănătatea forțându-mi limitele, dar nu am făcut-o prin voință, expresia e greșită, ci în pofida ei. Dau exemplul cel mai puțin chinuitor: la 27 de ani am scris un roman – prost altiminteri – de 900 de pagini. În patru luni. Aveam crize de epuizare în care aproape îmi crăpa inima și nu mă puteam opri. Dar atunci a fost simplu pentru că scrisul în sine nu mi-a făcut niciodată plăcere. Era mai mult o nevoie uriașă de a descărca niște conținuturi interioare care se revărsau sau dădeau în clocot. Și a fost simplu pentru că nu exista și o altă persoană de care să depindă descărcarea. Când ai în tine atâta dragoste de dăruit încât suflul ei – stârnit imaginar doar – te face să scrii douăzeci de ore pe zi patru luni, fără întrerupere, cum e când o trăiești din plin și trebuie să o reprimi, să o dai cu țârâita, în doze infinitezimale… ca să nu deranjezi sau sperii?
cum să fie? infernal.
Neputințele, ca și puterile noastre, sunt cu dublu sens. Așa cum avem, firește, tendința să așteptăm de la ceilalți ceea ce putem da, nici nu putem pretinde altora ceea ce nu suntem în stare. De aici rezerva în a trasa limite, și într-un sens, și în celălalt. Nu îmi pot îngrădi așteptatea de a primi ceea ce dăruiesc și nu îmi pot permite să îi spun altuia NU dacă mie nu mi-am spus NU niciodată.
Am nevoie de disciplina interioară care le lipsește poeților și ariștilor de obicei. Dacă nu îmi pot pune mie stavilă, bunul simț mă împiedică să pun altuia. Neputința de a condiționa pe altul este totuna cu neputința de a mă auto-condiționa.
Mi se pare penibil că sunt numite desfânate niște biete ființe care simulează plăcerea sau niște disperate care vânează vânt în brațele unor străini care le disprețuiesc. Nu, desfrânați sunt cei care nu pot suporta nici o cenzură a simțirii sau a dorinței. Poeții, iată.
Nu doar că ei nu pot pune frâna aceea la timp, dimpotrivă, când adulmecă pericolul apasă pedala de accelerație. Trăiesc și fac totul pe viață și pe moarte. Cei care spun că temperamentul artistic nu are nimic obsesional sau compulsiv sunt ori naivi ori fac pe naivii ori sunt prea orbiți de ideile idilice despre creație ca să o admită.
Obsesia e însoțită de anxietate. Nu e ușor nici pentru cei din anturaj; nu toți pricep tensiunea, ardoarea, tumultul desfrânatului plin de inspirație sau posedat de dorință. Excesul e enervant, poate fi expuizant pentru toți. Dar și când e frânt și înfrânt, nenorocitul tot mai găsește energie pentru o criză de disperare sau pentru un act de voluptate.
La întrebarea din jocul de societate mai sus amintit, răspunsul adevărat nu e: ”învățați să trasați granițe!” pentru că pentru asta e nevoie de o voință de a pune stavilă fluxului interior, de o voință de a fi mai puțin, de a simți mai puțin, de a putea mai puțin, o voință de a diminua resursele și energia de care dispui… Cine să o aibă? Răspunsul adevărat e: ”Nu căutați reconciliere cu simțul comun!” Nimeni nu face artă, arată Piaget, dintr-un exces de echilibru. Eu aș adăuga că nici marile amoruri nu sunt posibile la cei care se pot simți în elementul lor și împăcați în orice condiții. Michelangello, cred, zicea că arta, ca și marile pasiuni, depind de constrângeri, nu de libertăți. Să ai prea mult de dăruit față de cât pot primi și gira ceilalți, e o constrângere nenorocită, un blestem. Ești tot un paria și dacă nu ești îndeajuns și dacă ești ”prea mult”.
Să întreții un domeniu de lux costă bani… Și luxul interior al inspirației sau patosului are costurile lui.
Fiecare lucru pe lumea asta are un preț. Spunea just Seneca: nu poți să pretinzi că vrei și libertate și altele, că le poți avea pe toate. Cei care vor libertate trebuie să sacrifice pasiunea, plăcerea, comoditatea, satisfacția. Libertatea e un sacrificiu al altor bunuri. Inclusiv al creației.
Artiștii sunt liberi în expresie, nu în ființă. E o diferență. Cei cu un grad mai mare de libertate interioară suportă, poate, mai bine tăcerea, ne-exprimarea.
Cu cât presiunea interioară e mai mare și nevoia de a exprima crește.
Oamenii pasiunii sunt firi dependente. Ei depind în primul rând de relaționare, de șansa de a împărtăși adevăr, frumusețe, patos, imaginație vie, combustii interioare. Când gradul de reprimare e mare, apare un sentiment de strangulare, de claustrare.
Disciplina interioară e cheia. Control dorinței. Atunci când nevoia de libertate e mai mare decât aceea de comuniune și contopire, da… eliberarea e aproape instantanee. Dar pentru asta se merge de obicei până în pânzele albe, iar pânzele acelea, pentru unii sunt destul de negre.
