IOAN GHEORGHE CARAGEA era grec de neam și a domnit în Țara Românească, între anii 1812-1818. A fost susținut la tron de către Imperiul Habsburgic, otomanii nedorind inițial să-l ia în calcul pentru această demnitate, deși tatăl său fusese unul dintre înalții funcționari ai Semilunii.
Contra a 8000 de pungi pline cu galbeni de aur, pretendentul a fost în cele din urmă acceptat de către sultan, cu promisiunea solemnă de a se retrage din domnie la împlinirea unui termen de trei ani.
Caragea a reușit să depășească însă termenul, mizând pe arghirofilia notabilităților de la Constantinopol. A ajuns în București pe 12 decembrie 1812 , dar prezența lui părea că anunța rele perspective pentru țară. Un incendiu uriaș a pustiit Curtea Domnească, iar a doua zi (13 decembrie 1812), unul dintre membrii suitei cu care viitorul domn venise în țară a fost identificat ca având ciumă bubonică.
Umflături îi apăruseră pe corp, apoi acestea se spărgeau și un miros puturos (însoțit de un fel de puroi) muta din loc nasurile tuturor celor aflați prin preajmă. Groaza se răspândi repede, odată cu numărul morților care ajunsese să atingă zilnic și cifra de 300. (Cel puțin, așa ne informează cronicile vremii și memorialistica).
Până spre primăvara anului 1814 (când ciuma contenește), ar fi murit între 70.000 și 90.000 de oameni, doar în București numărul celor uciși de grozava molimă fiind de 40.000.
În tot acest timp, Vodă a stat ascuns la Mănăstirea Cotroceni. Bucureștenii (în special) au trăit momente cumplite în timpul epidemiei. Nu doar moartea secera într-un ritm teribil, dar se adăuga aici și comportamentul așa-numiților ciocli domnești, responsabili cu adunarea și îngroparea cadavrelor ciumaților.
Cioclii ajunseseră să alcătuiască niște cete de derbedei, foști pușcăriași, vagabonzi, alcoolici și dubioși, unii dintre ei fiind cîndva atinși de ciumă, dar vindecându-se miraculos.
Nu aveau niciun fel de fereală și își băteau joc de molimă, fiind siguri că aceasta îi va ocoli, de astă dată. Purtau la gât un fular roșu (semn distinctiv) și mânau niște cărucioare trase de cai sau boi, în care cadavrele morților erau aruncate claie peste grămadă. Ciumații morți erau depuși în câmpul Dudeștilor.
Adesea, unii nu muriseră încă și agonizau, ori erau încă în viață, dar lipsiți de putere. Cioclii îi ucideau cu lovituri de bâte în țeastă, înjurând sau amuzându-se.
O sumedenie de cruci, Dumnezei, blesteme și injurii se îngemănau cu zbieretele nenorociților care-și vedeau moartea cu ochii. Unii ciocli pătrundeau pur și simplu în casele celor morți și jefuiau argintărie, rufărie scumpă sau pungi cu galbeni sunători. Mulți s-au îmbogățit peste noapte, ridicându-și ulterior case impozante. În cele din urmă, pe fondul reacțiilor de apărare ale unor bucureșteni (care ajunseseră să ucidă pe acei ciocli tembeli vinovați de jafuri sau chiar violuri), Caragea a decis să intervină, trimițând inspectori și soldați pentru a-i monitoriza, pe așa-zișii strângători de cadavre.
Trecând în cele din urmă năpasta, Vodă își începu politica sa cinică și eficientă de inventare a tot soiul de biruri, pe baza cărora averea-i proprie, începu să crească în chip astronomic.
Mii de demnități în stat au fost traficate pe sume mari, fără niciun fel de jenă, negustorii erau jumuliți prin tot felul de pretexte, boierimea trebuia la rându-i să cotizeze gras, fie pentru a-și menține privilegiile, fie pentru a dobândi altele mai mari. Caragea era un mare erudit, un om care citise mult și cunoștea câteva limbi străine. Putea discuta de la egal la egal, cu aproape orice învățat.
Legiuirea care-i poartă numele (1818), a sistematizat într-o manieră modernă, puzderia de cutume existente până atunci în Țara Românească, dându-le o formă coerentă, deși Codul Caragea este (în cea mai mare parte), o compilație după sisteme legislative europene contemporane, considerate cele mai avansate din epocă. În cele din urmă, domnitorul (mereu temător pentru pielea sa) primi din vreme informația că sultanul urma să trimită în București un capugiu, ca să-l anunțe că e mazilit, existând chiar riscul ca trimisul sultanului să plece la Constantinopol, cu capul lui Caragea în traistă. (Existau numeroase precedente în acest sens).
Caragea nu putea accepta un asemenea deznodământ, el fiind un mult prea mare iubitor al vieții. Îi plăceau cafelele aburinde, dulcețurile de afine, mâncărurile grecești cu măsline și zemuri grele, cărnoase, dar mai ales îi plăceau femeile, în special boieroaicele măritate, cu pieptul voluptuos și fundul mare.
Pe soțul celei pe care pusese ochii îl copleșea cu daruri și-l trimitea departe, în vreo țară din Europa, cu niscaiva misiuni comerciale, sau diplomatice. După aceea, însoțit de un grup de arnăuți, poposea la locuința doamnei în cauză, unde rămânea peste noapte. (De regulă, soțiile nu protestau. ).
În toamna anului 1818, Caragea fugi din București (cu întreaga-i familie) și cu o gardă de 300 de arnăuți, în direcția Brașovului. Își încărcase o parte din lucruri în câteva căruțe grele, dar anticipând din vreme că va veni pentru el o asemenea zi, își depusese cea mai mare parte a averii în bănci din Italia și Anglia.
Până ce alaiul caragian ajunse în Brașov, arnăuții avuseseră grijă ca majoritatea podețelor și podurilor de pe traseul salvator, să fie distruse, pentru ca nu cumva fostul domn să fie ajuns din urmă și capturat, de către inamicii săi. După ce se odihni câteva săptămâni în mediu brașovean, Caragea și ai săi plecară mai departe. Fostul stăpânitor fanariot putea răsufla liniștit. Scăpase de o posibilă moarte cumplită.
Cu nici două decenii în urmă, un antecesor al său (Hangerli) fusese decapitat, iar leșul despuiat de veștminte fusese ros de câinii proprii, într-o imagine macabră. Caragea a trăit mulți ani la Pisa, prilej de a traduce din italiană în greacă, opt piese ale lui Carlo Goldoni- părintele teatrului italian modern.
Patriot grec, fostul domn a finanțat cu mari sume de bani, acțiunile Eteriei, organizația secretă elenă militantă pentru eliberarea grecilor de sub dominația Imperiului Otoman. În ultimii 15 ani ai vieții, Ioan Gheorghe Caragea a locuit la Atena. Viețuia în condiții foarte bune, averea uriașă adunată din Țara Românească, asigurându-i liniștea materială. Pentru el, fiecare zi părea că e o duminică plină de soare.
A închis ochii senin, la vârsta de 90 ani, în anul 1845.
Fiica sa (domnița Ralu) era o remarcabilă intelectuală, care era familiarizată de timpuriu cu cultura occidentală și care adora dramaturgia, înființând la București un mic teatru, în care se jucau piese (de predilecție) în grecește. Ralu s-a măritat cu un intelectual grec și soții se vor implica la rându-le, în lupta grecilor împotriva otomanilor, proces încheiat cu dobândirea independenței celor dintâi.
Prințesa Ralu a trăit 71 de ani, murind în Germania.
Iată un portret al domniței, pe care vă invităm să-l citiți integral aici.
