a iubit-o și ea l-a iubit de o mie de ori mai mult,
tu știi, Pablo, câte drapele de sânge
au fluturat când ea a pășit, ca o regină,
peste medalii înfrânte în drumul spre nicăieri?
câte ovații când și-a ridicat ochii – două
hortensii mov proaspăt tăiate și puse-ntr-o sticlă
golită de vin c-o seară ‘nainte
când limpede cerul mustea
ziua perfectă?
nefericiții se recunosc între ei însă aburul dimineții, tu știi, Pablo,
aburul se poate transforma în orice, uneori e un parfum
ce ni se așază pe lobul urechii
și la încheietura inimii.
miroși a viață!
foto tumblr.com
Citește și doi după unu
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
