Poeziile mele sunt un fapt mistic. Fapt, pentru că de obicei ele reprezintă chemări, declarații, sau mărturisiri, iar misticul, (și, implicit, frumusețea necunoscutului), este că ele îmi sunt oferite, de undeva, dintr-un loc căruia nu îi simt decât arareori atingerea, ca străfulgerări sau revelații.
Mărturisesc că poeziile sunt ale mele doar în măsura în care știu să le cer și apoi să le aștern pe hârtie. (Alin Radu)
Tu să te-ngădui zână fată
Tu să te-ngădui de astă dată,
Aceluia ce nu te ştie
Şi trupul tău de zână fată,
Să-mi stingă a trupului văpaie,
Cu păr nebun ce cade-n ploaie
Şi mă cufundă-n veşnicie.
Şi să te laşi ca o plăpândă,
În prada mâinilor pustii
Şi gurii aspre să-i răspundă,
Din febra pulpei mângâiată,
Un jar ce n-am simţit vreodată
Şi nimeni altul nu l-o ştii.
Când te-oi iubi să-mi ierţi zăbava,
Prin preajma sânilor rotunzi,
Că-ţi sorb şi viaţa şi otrava,
Din trupul plin de mirodenii,
Otravă dulce, cu vedenii,
Sub care-n suflet mi-te ascunzi.
Şi când aroma dimineţii,
Ţi-o adormii duioasa mână,
M-oi pierde iar în umbra vieţii,
Bolnav, sălbăticit şi mut,
Ca unul care te-a ştiut,
Dar n-a-ndrăznit ca să rămână.
Tu să te-ngădui zână fată,
Unui pribeag necunoscut,
Şi să-ţi rămână dulce plată,
Şirag de sărutări pe lut.
Citiți și poemul Și-om fi noi și stea și înger, de Alin Radu
