Te poți îndrăgosti de propria traumă și o poți proteja cu prețul sănătății și al autenticității. Și, foarte posibil, nici măcar n-ai să fii conștient de asta.

Trauma ta devine iubirea ta și oricine/orice o amenință va suporta consecințele furiei tale.

Uneori mecanismele cu care ne apărăm trauma sunt atât de puternice, încât cei care le amenință devin periculoși. Îi vei urî pentru că îți arată un adevăr pe care nu poți să-l accepți, deși o parte din tine știe că e un adevăr.

Mulți oameni încep viața deja traumatizați: tentative de avort, violențele din timpul sarcinii, traumele legate de naștere, incubator, separarea de mamă și multe altele. Mai târziu pot interveni și alte traume: pierderea unui părinte sau al unui membru al familiei important pentru tine, abandon, respingere, abuzuri de tot felul, suferințe care îți modelează dezvoltarea fizică și psihică. Pentru a putea supraviețui, copilul se rupe de corp și de propriile emoții și își creează o viață psihică aparte, separată de realitate.
Mecanismele de supraviețuire pe care și le creează îl țin în viață, problema e că Eul de supraviețuire nu va conștientiza niciodată că nu este sănătos și va face tot ce-i stă în putință să-și apere mecanismele.

Ce se întâmplă însă când adultul se ține cu dinții de aceleași mecanisme de supraviețuire create de copilul traumatizat sperând, paradoxal, la o viață împlinită și fericită?
Nu poți spera la sănătate și bunăstare dacă nu integrezi și reunești părțile de supraviețuire cu părțile traumatizate (instanțele în care se clivează eul în momentul unei traume). Fuga nu ajută; evitarea nu ajută; raționalizarea și analiza excesivă nu ajută.

De ce cred că au nevoie oamenii este de un spațiu securizant și plin de iubire. De acea iubire care nu judecă și nu cere nimic în schimb. De acea iubire care doar se oferă.

Citiți și despre imunitate