Graseia, și nu aș fi vrut să o opresc, la ce podoabă interioară mi se defila în fața ochilor fără să fac vreun efort în afară de cel de înregistrare asemeni camerei de filmat. Parcă era un amestec de femeie dedicat numai mie, căci cine putea să înțeleagă mai bine spaima ei de cuvinte ce venea nu din malformațiile unui gâtlej, de altfel frumos, ci din inconsistența de a fi un personaj banal așa cum îi hărăziseră apropiații și de ce nu societatea.
Cât de mult căutăm noi toți unicitatea în prologul unei iubiri, fie ea și mai mică. O căutăm atât de mult încât dobândim capacitatea și puterea de a o inventa pe parcurs pentru a ne satisface dorința de ideal. Tocmai acest defect, ce mi se defășura acum plenar în fața ochilor, îmi hașura o mică potecă prin care să întrevăd un vis în doi, posibil, poate mai mult pe seama oboselii noastre sufletești. Să încerci la nesfârșit să te cobori în beciul ființei tale, să te dezgolești în fața iubirii și necunoscutului, nu poate fi o operațiune la nesfârșit. Și chiar această operațiune include în mod cinic, de la natură, și o operație cu puternice reverberații.
Poate nu aveam cuvintele potrivite, dar trăirile nu trădează intuiția femeii
Timpul este un superglue bun și poate un panaceu mult visat, dar superfluu al sufletelor ce speră într-o vivisecție a propriului suflet pentru a scăpa de suferință. Am prefera să donăm și o mână doar să nu suferim sănătos…
Nu mai puteam fugi din dorința de a graseia comun cu ea și de a aluneca inevitabil spre acea suferință pe care o împinsesem adânc în beci. Voiam să o fac să se simtă unică, chiar și în beciul meu primitor. Poate nu aveam cuvintele potrivite, dar trăirile nu trădează intuiția femeii. Acesta era cel mai puternic argument al meu care se afla într-o strictă alianță veche cu timpul. El mă vor reprezenta în acele triste zile din tribuna resentimentului ce din când în când mai atacă teșutul croit în doi cu multă migală spontană.
Poate e nevoie de o aerisire în orice trai în doi pentru a rememora ce anume ne-a făcut să coborâm în beci armura veche care începea oricum să scârțâie de ceva vreme, lăsând țiuitul ei să producă ecou în nopțile prea lungi când somnul migrează la alte case.
Insomnia se accentuează când simte că vidul din casa tocmai s-a proptit în ușa pe care tocmai ai părăsit-o. Mi-aș dori să graseieze și el, ca să am amintirea ta mai aproape…
Până atunci, amintirea insomniei mele să fie cel mai frumos compliment pe care îl poți primi de la mine, până îți vei propti în ușă acea parte din frumusețe pe care și tu o credeai ascunsă pe veci în beci.
Citiți și Te iubesc și cu Coronavirus
