Trăim ca să iubim… iubim ca să ne amintim de noi
Nimic mai vibrant decât zâmbetul unei femei. Şi nimic mai „tendențios” decât modul în care te poate privi. Frumusețea unei clipe e văduvită fără-un parfum de femeie… doar atunci îți simți sufletul renăscând, explorator al universului femeii ce-aşteaptä să fie descoperit, trebuie doar să îndrăznească… Niciodată un bărbat nu va respecta o femeie, dacă ea nu se respectă pe sine. Ca să dăruiască mai întâi trebuie să se iubească pe sine. Femeia e dar, e turnesol bărbatului, e vis şi amăgire, e dor şi mângâiere.
Edenul promis? Depinde… de cum este primită, de inspirație, de cum şi cât „negociază”, de bărbatul de lângă ea, de calitatea umană, de ambiții, vise, alegeri… destin.
Iubirea este darul cu care poți să-nfrunți viața, este modul în care știi să cânți celorlalți, frumosul fiecărui suflet construind castele de nisip, numai bune de pus la reverul inimii. Trăim ca să iubim… iubim ca să ne amintim de noi, mai și uităm dar și ne amăgim că timpul șterge atenuând gongul ce doar ecoul poate să-l înțeleagă… și totuși, trăim având bucăți din cei dragi, parfum de timp ce nu poate fi șters nicicum sub mantia omătului de sentimente… Dragostea?… ecouri în inimă… maree cu țipăt de pescăruși… urme pe nisipul fericirii… tinerețe fără bătrânețe… bucațele de rai ascunse în părul iubiților… dăruire versus recunoștiință… victorie defintivă închinată vieții… dor de noi. Zilnic hrănim visele nopţii cu „ceilalţi”, înlocuind mereu sinapse ce poate şi-au pierdut din vigoarea şi prospeţimea începuturilor.
Trăim ca să iubim… iubim ca să ne amintim de noi
O zi ce pare ca oricare alta e plină de mister, savoare şi sens, trebuie doar descoperită, asumată, trăită efervescent şi fără regrete anunţate încă din start… Nu ştii niciodată când va veni ultima zi în viaţa ta dar ştii ca fiecare răsărit e primul din cele ce ţi-au mai rămas de trăit – meriţi fiecare clipă a momentului! Iubirile sunt precum vântul… te încălzesc sau te biciuie, aduc ploaia sau arșita, duc gândurile precum ciulinii Bărăganului sau îți iau casa cu totul în toiul uraganelor – și știi ce? fără el, n-am exista.
În viață primim totul ca pe ceva firesc, revoltându-ne în noi ori de câte ori karma ne este potrivnică… nu putem să alegem sau să decidem asupra naturii cerului, de aceea parcă trebuie să merităm fiecare colț de iarba ce ne crește în suflet, verdele sevei din noi alimentând focul vieții ce ne-o dorim justă si echitabilă… mulțumesc cerului și pământului pentru siguranța universului în care exist, neuitându-i însă pe cei care au neșansa arbitrariului vieții, aspir sa fiu eu cu adevărat dar știu ca nu odată durerea mută a celor chinuiți tulbură liniștea luptei mele.
Într-o lume în care se moare de foame și sete, în care exploatarea feroce a semenilor răneste cerul, părem adeseori meschini plângându-ne de lipsa fericirii, când ea – fericirea – se naște cu fiecare gest de iubire.
Călător de-a lungul și de-a latul, crezând ca viața-i un perpetum mobile… Poposind în brațele femeii doar atunci când îți vrei bărbăția înapoi.
Trăim ca să iubim… iubim ca să ne amintim de noi
Și rămâi uimit de cum dragostea – vâlvătaie ce pârjolea acareturile sufletului – pietrificată acum, ignoră sosirile tale… învața omule, că nimic nu poate rechema din ce-ai greșit, că dragostea e-o floare ce-așteapta hrana vie – jucându-ți viitorul la zaruri nu înseamnă c-ai trecut Rubiconul potrivit… iubește să iubești femeia.
Și pune-ți sufletul la treabă!
Un articol de Victor Bucur
