totul are o limită:
pământul astupând nările
apa subțire, gâdilicioasă în somnul icrelor
aerul, când morții stau în pauza de țigară
și bat darabana în sâmburi
focul uneltelor cu care vocea cheamă la
înălțarea unor catedrale de tunet chiar
în inima,
în inima lemnului ce-și pune inele
pe glezne, la mâini, în jurul plămânilor, gâtului,
urcând strâns, ca un bandaj pe o rană ce se anunță
în megafoanele orașului
iminentă
vă rugăm intrați în adăpostul cel mai apropiat un atac
cerebral asupra eprubetelor în care s-au conceput perucile
ploii
se simte-n spațiul dintre cele șase cariatide
alerg târând după mine tumultul bulbilor
ținuți la-ntuneric sub tronuri de cocă
mă-ncolăcesc în jurul uimirii cum de pot
îndura dragostea
și-mi repet ca pe o mantră:
totul
totul are o limită
dar eu nu
o știu
foto sursa
De aceeași autoare citește și pe unde-au trecut mâinile tale
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
