toate la vremea lor
Mihail Medrea
zeci şi sute de clienţi vin zilnic în mica grădină a restaurantului
e vară şi vin să se răcorească
să-şi clătească privirile urmărind spectacolul străzii
mulţi vin cu nevestele fiicele iubitele sau gagicile
dar şi mai mulţi bărbaţi vin în mici grupuri
de doi sau trei cel mult cinci sau şase
puţini sunt cei care vin singuri
se aşază la mesele de sub umbrelele uriaşe
comandă bere sau limonadă
privesc lacom femeile ce trec pe stradă îmbrăcate lejer
şi pe mine mă pipăie îndelung şi obscen privirile lor
m-am învăţat cu asta le zâmbesc profesional
aşa îi aţâţ şi atunci comandă şi de mâncare
apoi cafea sau salată de fructe
prelungindu-şi şederea
îmi fac cu ochiul îmi bat apropouri îmi cer numărul de telefon
eu zâmbesc în continuare ei îmi lasă bacşişuri consistente
pe care le împart cu şeful
el ar vrea să împărţim şi aşternutul
i-am retezat-o de la început el m-a ameninţat
că mă dă afară i-am răspuns că nu-mi pasă
am mai fost dată afară pe chestia asta
nu mi-e frică de muncă oricând
pot găsi un loc în altă parte
frumoasă sunt tânără sunt nu vreau să depind
de răul plac al nimănui
mulţi alţii mi-au făcut propuneri mai mult decât măgulitoare
puteam să mă căsătoresc de enşpe ori până acum
ce n-am spus la nimeni
decât celor foarte apropiaţi
puţini dar buni
e că-l iubesc pe Alexandru
o iubire aparte
el nu pare a fi din lumea asta
nu e nici demon dar nici chiar înger
nu e nici alien nici nălucă
e o făptură
a nemărginirii
cred că descinde din stirpea vechilor alchimişti
numai că el nu caută piatra filosofală nici nu e dedicat
transmutaţiei metalelor grele în aur
el caută… oameni în adevăratul sens al cuvântului
în noianul tentativelor
mai mult sau mai puţin reuşite
pe când eu?
eu nu mă consider demnă de o asemenea onoare
e drept el nu a încercat să mă amăgească
nu mi-a făcut complimente cu care să mă zăpăcească
nici cadouri scumpe nici promisiuni deşarte
Alexandru mă priveşte senin
iubirea celestă din ochii lui mă înalţă în azur
acolo plutim nestingheriţi de nimeni şi de nimic
ore dulci ne par ca veacuri
clipele tind către infinit
n-aş vrea să se mai sfârşească zborul
atâta doar că eu nu sunt în stare
– încă nu, mă linişteşte el –
să mă desprind de lumea pământească
omul de lut mă trage înapoi
n-am ce face nu mă pot împotrivi firii
nu încă îmi spune Alexandru zâmbind angelic
eu mă întristez
el mă încurajează ai răbdare cu tine
încă nu a sosit clipa desprinderii
toate la vremea lor.
*****
foto tumblr.com
