”The Return” (2o24) aka. ,,Întoarcerea”

sau o altă variantă a Odiseei în cinematografia recentă, regizată de nepotul lui Visconti – Uberto Pasolini

Moto: ,,<<Ești neschimbat/neschimbată!>> poate cea mai mare minciună spusă vreodată …”

[un vers-idee din încercările expresivității mele lirice]

Ulise (în latină) sau Odiseu (în limba greacă), Penelopa, Telemac/Telemah – o familie simbolică, definită prin fapte înscrise într-o istorie a omenirii de demult, atât de veche încât a devenit parte din mitologie, acel tărâm unde fantasticul se definește mai degrabă prin miraculos decât prin straniu …

El, tatăl, bărbatul puternic, brav, genial sau ingenios, dedicat idealurilor înalte, principiilor clasice, un romantic avântat dincolo de limitele umanului, ceea ce îl face un erou, un călător în numele dreptății și al apărării acesteia, purtat de valul experiențelor prevăzute și neprevăzute, priceput și rezistent, răbdător și înțelegător, e prezentat în acest film în momentul revenirii în Ithaca, după o absență îndelungată (douăzeci de ani) … Numele lui are o semnificație aparte, în limba greacă desemnând ideea de ură, respectiv urâțenie sau de furie, deloc potrivit bonomiei pe care o manifestă, sensibilității care lasă însă și loc de manifestare a puterii, atunci când e nevoie (își revede câinele Argos care l-a așteptat pentru a muri liniștit de întoarcerea stăpânului, dar luptă inteligent și înfrânge rivali aparent superiori lui din punct de vedere fizic).

Un Ralph Fiennes bine conturat fizic, expresiv, ilustrat ca simbol al masculinității, al forței, al rezilienței [termen contemporan deja asimilat la scară largă] chiar și la vârsta maturității depline și mai ales în asociere cu goliciunea fizică – o nuditate insinuantă, expresivă.

Ea, Penelopa, o regină însingurată, izolată, cumva ferită de agitația lumii, dar trăind-o într-o altă variantă, interiorizată: înconjurată de pețitori diverși, presată atât de aceștia, de comportamentul lor agresiv verbal și comportamental, în timpul zilei, lasciv în timpul nopților, dar și de propriul fiu să facă o alegere pentru a salva ce mai poate fi salvat dintr-o veche țară, familie, idee de unitate. Ea reușește să amâne mereu această decizie sub pretextul țeserii unei pânze. În toate discuțiile și prezentările acestui personaj la rândul său mitic (prin contaminare J), pânza era albă, astfel sugerând puritatea, curățenia, fidelitatea pe care femeia le apăra ca principii existențiale fundamentale. Filmul schimbă această culoare – pânza Penelopei e acum roșie, purpurie, semn al pasiunii, al iubirii sacrificate, al renunțărilor, dar și al luptelor sociale și individuale, al furiei celor din apropierea ei, al violenței și sărăciei, transferate într-o sălbăticie care a copleșit lumea în care trăiește, al morții – acesta e pretextul (țese giulgiul pentru tatăl bătrân al soțului ei) –, al focurilor care încă ard, mistuie, transformă totul într-o cenușă fără certitudinea reînvierii.

Penelopa – ,,cea care face sau/și desface pânza/țesătura”, ,,cea care își ascunde fața” sau ,,cea care poartă văl”, dar și ,,albă, strălucitoare”,conform Dicționarului explicativ, fiică a lui Icar, poate fi privită și ca o prezență simbolică prin care se exprimă nu atât dorința, cât capacitatea de a trece prin diferite stări și ipostaze, de a ține în frâu o multitudine de fire și de furii, personale sau universale, individuale sau colective.

O Juliette Binochecare place, care e rafinată, dar care amintește subtil de esența oricărei femei: maternă, răbdătoare și luptătoare, umil(it)ă, nedreptățită, desconsiderată în diverse momente și de către diferite persoane din viața ei etc. Filmul redă foarte subtil o transpunere aproape insesizabilă, evidentă pentru ochiul atent, a Penelopei în cel puțin trei tipare generice ale feminității: cel al așteptării, cel al sacrificării și cel al împlinirii unui destin. E femeia fidelă, dar aspru judecată de cei din jur, cu siguranță și de ea însăși (periplurile nocturne prin sălile castelului sugerează o nostalgie, o tristețe a pierderii pasiunii prin absența celui ales și iubit); e o fină copie a Maicii Domnului (prin sacrificiul de care e capabilă, dar și vizual, prin felul în care apare îmbrăcată cu o mantie de culoare închisă cu tiv auriu în momentul alegerii și al tensiunii generate de verificarea și convingerea că acel cerșetor e chiar soțul ei revenit acasă, capabil să își reia locul, față în față cu un adversar – Antinous, pețitor rămas la castel care cucerise o parte bună din simpatia familiei prin consecvență, răbdare, prezență); e imaginea puterii feminității, a capacității ei de adaptare și regenerare – în final, se arată schimbată în bine, împlinită, radiantă, chiar dacă a asistat la transferul de cruzime de la tată la fiu (Telemah îl decapitează pe Antinous în fața ei, deși îl implorase să nu o facă), la plecările fiului – o dată dintr-o rebeliune specifică vârstei, nemaisuportând incertitudinea mediului în care trăia, ulterior dintr-o asumare subită a maturizării, la reîntâlnirea cu un soț de care se înstrăinase și față de care simțea numeroase incertitudini (ea are nevoie de comunicare, de adresări de întrebări, de primiri de răspunsuri, pentru a înțelege și, probabil, pentru a recupera ceva din cele pierdute, însă el nu îi poate oferi altceva decât prezența, recunoscând că el însuși nu înțelege multe dintre cele prin care a trecut).

via pinterest.com

El, fiul, tânărul-copil, Telemah, e expresia nerăbdării, a unei instinctualități ce se suprapune unei imaturități implicite: nevoia de repere clare, coerente, dar și multitudinea pretendenților mamei, îl determină să acționeze irațional, de foarte multe ori. E insuficient de matur pentru a-și înlocui tatăl în atribuțiile de rege, foarte hotărât însă în a-și dovedi anumite capacități sau simple porniri, instincte neverificate. E un martor și o oglindire a haosului din jurul său, prezent și absent, speriat și impulsiv, ușor feminizat atât la chip, cât și în atitudini. Amintește de Oedip, dar și de Hamlet, acuzându-și mama de cele mai grave trădări conjugale, încercând zadarnic o substituire a tatălui, cerând protecție și modele, în același timp respingându-le.

Numele lui înseamnă ,,cel care luptă de la distanță” sau ,,luptător de departe”, ironic sau nu fiind o sugestie a faptului că prin el, Ulise a continuat să își facă simțită prezența, amintindu-i mereu Penelopei de el, clar într-o variantă inocentă inițial, apoi tot mai revoltată.

Charlie Plummer, un actor tânăr, întruchipează o interesantă asociere de ingenuitate și forță, de sensibilitate și nonșalanță, potrivite acestui rol-personaj.

Acest film … o altă invitație la reflecție: asupra felului în care, în prezent, se regăsesc, se reiau, se proiectează dintr-un trecut foarte îndepărtat tipare umane, sociale, comportamentale; asupra ,,întoarcerii” unor povești în actualitate – ca lecții de viață, ca memento-uri ale diverselor sensuri ale vieții sau pe diverse, dacă nu chiar toate, fețele, semn al căutării permanente a unor sensuri sau cel puțin a unui sens. Poate cel estetic e cel mai câștigat. Cine știe?

Orice ,,întoarcere” presupune și o schimbare: a punctului de vedere, a înțelegerii, a celui ,,întors”, a celui care priv/mește, acceptă sau încercă să înțeleagă. De aceea … a se reciti motoul.

t.-i. c., 2o25

… despre un film pus în atenție, oferit de TIFF

Excerpt 

*“The Return” (2024), also known as Întoarcerea, is a recent reinterpretation of the Odyssey, directed by Luchino Visconti’s nephew, Uberto Pasolini.

Ulisse (Latin) or Odysseus (Greek), Penelope, and Telemachus form a symbolic family rooted in ancient human history, so distant in time that it has become part of mythology — a realm where the fantastic is defined more by the miraculous than by the strange. In this film, Odysseus returns to Ithaca after twenty years of absence: a figure of strength, resilience, and quiet wisdom, embodied by Ralph Fiennes in a portrayal that blends physical presence with emotional depth.

Penelope, played by Juliette Binoche, is recast in shades of red rather than the traditional white — a symbolic shift from pure fidelity to passion, sacrifice, and the raw fury of survival. She becomes an emblem of female endurance, weaving and unweaving her tapestry not merely to delay an unwanted choice but as an act of resistance and self-preservation.

The film delicately explores archetypes of femininity — waiting, sacrifice, and the fulfillment of destiny — while acknowledging the cost of fidelity, the weight of absence, and the transformation that time imposes on love. In the end, both Odysseus and Penelope are altered, their reunion a complex blend of recognition, estrangement, and the quiet acknowledgment of battles fought separately yet for the same home.*

Dead Poets Society: O reflecție despre educație și libertate