Născut la data de 28.06.1979, la Paris, Florian Zeller a ajuns într-un timp relativ scurt să fie considerat drept ”cel mai interesant/provocator” dramaturg al periaodei contemporane”, având în palmares un Premiu Interallié pentru romanul său din 2004, ”Fascinația răului”, și mai multe premii pentru piesele sale. Zeller nu este doar dramaturg, ci și regizor de teatru, scenarist și regizor de film, profund interesat de dramele umane, iar cariera lui se află actualmente în plină ascensiune.

Trilogia ”Tatăl”, ”Fiul”, ”Mama”, aflăm din cronica dl. Mircea Morariu (click aici), ”sunt scrieri nicidecum melodramatice despre cumplitele neputințe ale ființei umane devenite victimă, despre confuzia maladivă dintre realitate și părelnic, despre percepția tot mai diluată a realului și despre repaginarea maladivă a acestuia. Despre cât de ușor și, prin aceasta, cât de tragic se pierd contururi odinioară ferme, se dinamitează conștient, dar mai ales inconștient cam tot ceea ce au fost până mai adineauri certitudini. Despre cum se pun la încercare și se sfărâmă identități individuale sau viața de familie. Despre cum un accident intervenit exact în viața de familie (un divorț, o infidelitate sau, pur și simplu, maturizarea copiilor ce își reclamă dreptul la viață proprie) poate duce la pierderea memoriei (adică la Alzheimer), la internarea într-o clinică sau chiar la sinucidere.”

”Tatăl” – ”The Father” este un film adaptat de Christopher Hampton după piesa cu același nume de Florian Zeller. Obținând un premiu Oscar pentru cel mai bun scenariu, filmul îl are ca protagonist pe Anthony Hopkins, care face un rol extraordinar, am putea spune ” ca de obicei”, reușind să-și transforme personajul într-unul exponențial pentru ceea ce înseamnă metamorfoza ireversibilă a omului aflat la vârsta senectuții târzii.

Întâlnirea dintre Zeller și Hopkins face parte din categoria întâlnirilor providențiale, căci ambii au un extraordinar simț al realității, o perspectivă analitică, lucidă (la marginea cinismului) asupra fenomenului și, în plus, un dar de a sonda lucrurile fără a le transforma într-un spectacol patetic, ceea ce e destul de rar. Psihologia le este, amândurora, un domeniu familiar, astfel încât reușesc să trimită în lume un mesaj foarte puternic care nu lasă loc lacrimilor celor din public, cât, mai degrabă, unui fior rece pe șirea spinării, ca o anticipare a unei situații în care se va regăsi fiecare om, fără excepție, mai devreme sau mai târziu.

O radiografie a unei neputințe de a înfrânge timpul, în ciuda orgoliului unei existențe exemplare, asta este ”Tatăl”. Hopkins ocupă atât de bine rolul principal, încât ceea ce părea în titlu o trimitere către relația tată-fiică ajunge în planul secund al interesului, oricât de bine sunt jucate celelalte roluri (puține, de altfel).

Nu acțiunea în sine captivează (instalarea senilității și internarea în azil), ci felul ingenios în care sunt jucate meandrele prin care mintea umană trece în lupta perfidă a lucidității cu timpul care nu iartă. Un labirint în care realul se amestecă pe neașteptate cu irealul se deschide în fața spectatorului care devine, odată cu protagonistul, confuz, dezorientat, incapabil să (mai) descifreze realitatea din planurile încurcate ale minții care alunecă tot mai mult pe panta demenței.

Desigur, dinspre o vârstă tânără, filmul poate fi considerat dificil de înțeles, cheia este să ai mereu în vedere faptul că ești în mintea bătrânului, acolo unde intervin alte și alte regului. Să înțelegi că modificările de stare, alterarea conștiinței, amneziile, replicile acide sau chiar confuzia oamenilor dragi sunt, de fapt, efecte ale instalării maladiei fără întoarcere și că ești în fața unei ”propuneri” de realitate în care din spectator vei deveni actor, atunci când timpul va declanșa începutul filmului tău.

”The Father” este unul din filmele pentru care Anthony Hopkins ar trebui să primească aceleași laude ca pentru ”Tăcerea mieilor”. Felul său unic de a se identifica, de a se (con)topi în personajul său îl face un actor inegalabil – nu doar cel mai cel mai în vârstă câștigător de Oscar la categoria ”best actor”, ci, pentru totdeauna, cel mai bun actor al unui secol.

 

Un film pe care trebuie să-l vedeți cu rațiunea, apoi cu sentimentul. Există un moment în viața fiecăruia dintre noi, care, după cum spune Anthony Hopkins, la început pare amuzant, când lucrurile încep să devină hilare, apoi ciudat, pentru ca în final să se estompeze și să își piardă cu totul valoarea, sensul și logica. În lumea aceea vom înceta să mai fim noi iar ceilalți să fie cei dragi ai noștri.

Un film care trebuie urmărit cu luciditate, nu ca pe un simplu produs artistic, nu ca pe o ficțiune, ci ca pe un adevăr crud pe care trebuie să-l îmbrățișăm, pentru că face parte din viața noastră. Poate că lucrurile nu vor sta chiar așa cu fiecare dintre noi, dar probabil atunci nu ne va mai păsa.

Filmul se găsește pe HBO Max.