Mintea un mecanism bizar, e capabilă de ocultări și devieri de sens, de derapaje care pot realmente ține omul încotoșmănat în anumite iluzii mai mult sau mai puțin stabile. Atunci când cineva din exterior se apropie periculos de ele, posesorul lor devine nervos, agresiv și contra-atacă.

În sinea lui, fiecare știe – dacă e cazul – că trăiește prins în capcana unei minciuni. Ea e un strat izolant, protector, care tamponează contactul direct ori cu o sursă de angoasă ori cu una de vinovăție.

Când un ins care se iluzionează dă cap în cap cu unul care nu o face devine agitat și ostil și începe să atace.

Se numesc puncte de tensiune morală acele ciocniri contradictorii între o convingere cu coloratură morală și un comporament recurent care o contrazice.

Între libertatea de a fuma și dorința de a nu polua e o tensiune morală. Între libertatea de avea o meserie riscantă și dorința de nu provoca durere și îngrijorare celor dragi,  apar tensiuni morale, între dorința de a proteja natura și comoditățile de zi cu zi, de asemenea…

Saatchi Art Artist Mark Stout; Photography, „Dual Silhouette”

Dau încă un exemplu. De fiecare dată când am spus, destins și simplu: ”nu mănânc carne”, în circumstanțe cotidiene, fără să dau nici o importanță chestiunii sau vreo explicație, interlocutorul, dacă era carnivor, în loc să o ia ca pe o afirmație de același hram cu: ”nu îmi place muzica disco” sau ”nu obișnuiesc să mă îmbrac în roșu” simțea nevoia să facă puțin caz, să mă ironizeze sau să mă ia la rost. Povestea pe care o spun ca să mă explic, dacă sunt înghesuită, face pe oricine să îi stea friptura în gât. De regulă nu o spun, evit. Eu nu predic în acest sens. Respect libertatea fiecăruia și mai ales sensibilitățile fiecăruia. Dacă un ins are norocul să aibă sensibilități mai mici și să se descurce mai bine cu tensiunile, nu e de perturbat.

Dar am să aduc, totuși, un argument, care să nu tulbure.

Dacă, bunăoară, un înfometat ar fura câinele cuiva, l-ar rumeni și l-ar mânca, ar fi caz de pușcărie. Pentru că acel câine era proprietatea cuiva, pentru că în această parte a lumii câinele e un animal valorizat cultural și pentru că l-a iubit cineva. Paguba pierderii lui e inestimabilă pentru stăpân. Minunat antropocentrism. Stăpânul bietei victime alături de care plânge și se indignează tot neamul, însă, n-are nici o problemă să ucidă și frigă carnea unui animal dintr-o altă specie, cu o inteligență și afectivitate comparabile, care e al nimănui, pe care nu îl iubește nimeni. Pentru că nu îi pasă nimănui de viața sa.

În lumina acestei evidențe, e destul de limpede de ce ținem atât de mult să fim iubiți. De ce faptul de a nu fi iubiți e un focar de angoasă. Undeva în creierul limbic și reptilian încă există groaza de a muri sfâșiat de prădători și certitudinea că, dacă ești iubit, cineva din trib sau din grupul în care trăiești, îți va apăra viața riscând-o pe a lui.

Și e destul de limpede și de ce unii încearcă să simuleze și să păcălească, încercând să se facă ”iubiți” pe căi lăturalnice, cum ar fi faima sau puterea socială. Și aici apare acel strat de minciuni și tensiuni morale care țin, de fapt, de încercarea de falsificare a realității.

Față de cei care pretind că au doar nevoi ”superioare” și care se uită de sus din Olymp la oropsiții înzestrați cu instincte și program biologic și nevoi afective majore, ei bine pentru ăștia care sunt spirite pure și ”libere”, care se hrănesc din ambrozia omagiilor sociale, n-am nici o compasiune și nici un respect… Să-i respecte tovarășii lor de specie, zeii.

Citiți și SOCIOPSIA, de aceeași autoare.