George Filip s-a născut la 22 martie, în anul 1939, la Tuzla, Constanța. A scris multe cărți de poezie, iar pentru atitudinea și poezia sa – incomode, a fost judecat în orașul de baștină, în 1971, apoi a fost semnatar al Cartei Drepturilor Omului inițiate de Paul Goma.

Liceul l-a făcut la București și mai mulți ani a lucrat ca fotoreporter la revistele Viața Studențească, Luceafărul, Albina, Viața Militară și România Liberă.

La 7 ianuarie 1982 a părăsit România și, după o ședere la Paris, a emigrat în Canada unde și-a ales, ca oraș de reședință, Montrealul.

Poetul s-a numărat printre fondatorii Centrului Cultural Român, a fost redactor la ora de radio în limba română, redactor la revista multiculturală HUMANITAS și director cultural la Teleromânia, prima televiziune din exil, în limba română.

Fragment dintr-un interviu (neobișnuit) cu poetul George Filip – Virginia Mateiaș

”De la prima mea întâlnire cu poetul George Filip s-au scurs 24 de ore. Timp absolut necesar pentru decantarea amalgamului de impresii produs de acest personaj. Locuința i-am identificat-o după drapelul romanesc ce flutura în balconul blocului situat pe strada Villeray. Inăuntru, pe masa de lucru, se afla steagul canadian și, alături, sticla cu vin.

“De ce țineți tricolorul afară și frunza de arțar în casă?” îl intreb.

“Uite-așa”, îmi răspunde… “pentru că m-au dat în judecată!”

Cine? “Guvernul canadian!”

De ce? “Pentru că țin steagul României pe balcon, cică asta se poate interpreta politic. Eu sunt un locotenent al românismului, doamnă.”

Cum v-au dat în judecată? “Prin telefon,” îmi răspunde. Trag o gură de aer mai adânc și privesc camera poetului, îi admir picturile de pe pereți cu voce tare.

“ Iți plac? Ia-le tu, ți le dau tie,” Zâmbesc, domnul Filip este o persoană caldă și generoasă și un pic imposibilă. Mă uit la ochii mari, cu cearcăne obosite și ocup un scaun. Observ fotografia lui Nichita Stănescu, mare, alb-negru.

”Avem o iubire comună”, îi spun și îl întreb dacă l-a cunoscut bine pe Nichita.

“Am băut împreună vagoane de votcă. Atunci când s-a îmbolnăvit îi ziceam: Nu mai bea, Nichita! Și el îmi zicea “Lasă-mă-n pace să-mi beau ficații!”

Vocea lui George Filip pierde din volum. Eu tac și poetul își toarnă un pahar de vin. Este sâmbătă dimineața și ceasul arată ora 10.30. […]

O parte din George Filip rămâne cu reporterul de la Pagini Românesti, o alta colindă prin amintiri din timpuri diferite și o alta visează. Din când în când, din spatele absenței aparente gândurile izbucnesc surprinzator de ferme.

“Emigrația e ca și fecundația,” îmi răspunde când îl întreb dacă schimbarea României cu Canada a fost una fericită.

“Mulți spermatozoizi încearcă, dar doar unu din toți găsește calea.” Înțeleg de ce cartea din fața mea se numește Țara din Lacrimă.[…]

Plec cu imaginea crucifixului din perete și a femeii din fotografie.

”Cine este dânsa, l-am intrebat? “Mama” mi-a spus, pentru prima oara prezent cu toata ființa. Cum o chema? “Floarea, Mama Floarea. Uită-te și tu și zi-mi dacă ai mai văzut atâta tristețe pe chipul unei femei. Era analfabetă, dar a ajuns la Paris ca să mă găsească și să mă întrebe: “De ce-ai fugit d-acasă, Gigi?”
Acum, când scriu această relatare despre interviul ratat cu poetul George Filip, am în stânga mea volumul lui de versuri Țara din Lacrimă. Unele îmi plac, altele nu. Înțeleg că pot păstra ce-mi place și că pot să ignor ce nu-mi place.

În același timp însă, înțeleg că nu pot să ignor suferința poetului George Filip, suferința din care s-a născut plăcerea noastră, a celor ce mai găsim timp să-i citim cărțile.”

Volume publicate

Matematica pe degete, 1974
Anotimpul legendelor, 1975
Desant satiric, 1976
Drumuri de baladă, 1977
Zei fără armuri, 1989
Poemes sur feuilles d’erable, 1998
Era confuziilor, 1993
Din taine, 1999
Diana, 2002
’89 Poeme îndoliate, 2002
Văd lumina, 2003
La planet plate – Poemes, 2004
Singur împotriva destinului, 2004
Aezii privesc, 2005
Zilele săptămânii, 2005
Din oglindă, 2005
Țara din lacrimă, 2006.

Banal

asemeni vântului
bate sfârșitul
la porțile crude de dud
vulpile fug
cu Luna în gură
și detunătura n-aud
închideți ferestrele
vin vârcolacii
să soarbă culoarea din sânge
pe piscuri de aer
prin cerul impar
puiul pamântului plânge
răniți de lumini
albatroșii se mor
de mult răstigniți pe un val
e verde pe-afară
dansează delfinii
la hora pe-un istm de coral
și timpul devine banal

 

Sentiment

două treimi din trup mi-au murit
oasele-mi spun: mai împinge-ne
până ieri aveam chipul frumos
și n-aveam pe piele pecingine

vremea mă crește și sunt tot mai scurt
în barbă îmi țipă șerpii ridați
îmi vine să urc în turnuri de dor
și să strig după cincii mei frați

lâng-un foc de răstimp și tăceri
se încălzește în taină o stea
are chip de femeie – dianic
ați ghicit: este dragostea mea

hai bătrâne, termină-ți poemul
și te du pe crepuscul în sus;
rațiunea eternă m-așteaptă
DA: eu am încă multe de spus.

Citește și Câinele Miriapodis