când toate amintirile noastre s-au devorat reciproc
(n-am mai cunoscut așa o sălbăticie)
eram într-un alt horoscop cu aerul fărâmițat,
dar cine ține cont, chiulim c-o tandrețe de câine de la ora
de istorie, bună ziua, doamnelor, domnilor
vă furnică prin vene cea mai savuroasă obrăznicie
din toate timpurile
luați o hârtie, o coajă de pâine și scrijeliți în ordine înșelătoare
ce iubiți insuportabil și cine nu vă mai doare
la ieșire site cu ochii măriți de candoare vor scânteia
asigurări verzi-albăstrui, pe sărite.
rând pe rând, în tocul ușii,-n pervaz, sub pat și sub leagăn,
mlădioase-n prăsele
sta-vor înfipte, cuțite.
dacă nu le vedem, n-a fost să fie, venim (și) mâine.
foto sursa
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
