Citeam deunăzi un titlu de articol despre cum femeia atinge maturitatea între 35 și 40 de ani. M-am amuzat, după care mi-am dat seamă că de vreo lună o cam ard și eu pe introspecție. O fi coincidență sau mă paște și pe mine inevitabila criză de maturizare? Adevărul e că și Mercur ăsta a fost prea mult timp retrograd și mi-a bușit cam rău chiu-ul.

Carevasăzică, în sumar, sunt o femeiușcă de 35 de ani, nemăritată și fără copii. Decât (sic) cu o carieră babană – să zicem – în spate, cu un șifonier, hai două, de țoale și două dulapuri cu pantofi – stiletto cu toc de 10 -, o bibliotecă plină cu cărți cumpărate compulsiv care așteaptă răbdătoare să le vină rândul la citit – hehe, la anu’ de sfântu’ așteaptă, poate – și un cont de feisbuc cu medie de 15 laicuri per postare – atâta s-a putut. Săraca, ar zice multă lume, pen’ că după standardele încă în vigoare e trist să n-ai la vârsta asta decât profesia și roadele ei.

A curs multă „cerneală” pe aici pe net, cât și prin gazete, cărți și alte fițuici despre cât de triste sunt femeile de carieră, ce nașpa o fi când se duc ele în casele lor de enșpe sute de mii de euro și nu e nimeni să le întâmpine, poate doar o mâță sau un cățeluș simpatic de „firmă”, și cum beau ele vinul singure și pleacă singure în vacanțe prin locații exclusiviste. Și cum nu ești, maică, împlinită dacă n-ai bărbat și copii.

Așa o fi, după unii, nu zic nu. După mine, în prag de 35 recunosc, ca la alcoolicii anonimi, sunt singură – dacă nu punem la socoteală mâța din dotare – și cam tristuță. Dar nu pen’ că nu m-am împlinit în conformitate cu așteptările sociale (când o să scăpăm de ele?!), ci pen’ că trăiesc și mă uit în jur și mă-ncearcă un început de nebunie. Și, jur, nu mai înțeleg nimic.

Cam după câte experiențe eșuate, dureroase sau grotești e recomandabil să începi construcția la zidurile de apărare în jurul tău? Cam de câte specimene, pardon tipologii de bărbați – defecți din născare, de la mămica lor sau de mâna vreunei femei care i-a căsăpit emoțional (raționamentul e valabil și invers, pentru genul feminin, să nu discriminăm) – trebuie să te lovești ca să fie OK să pui sârmă ghimpată deasupra zidurilor? Cam câte respingeri ar trebui să iei în plex ca să începi lucrările la șanțul cu aligatori din jurul fortăreței? Cam după câte runde de minciuni îl suni și pe balaur?

Și cam în ce moment după #35 e potrivit să devii una din femeile alea cu inima împietrită care mănâncă bărbați la cină just for fun?

Aseară am mai avansat un nivel la capitolul montaj mobilă. Expert level, aș zice. După ce-ți montezi singură patul, e legitim să te întrebi: și la ce-mi trebuie mie un bărbat? Am răspuns tot eu: de prăsilă, și m-am amuzat. Că de iubit, m-au mințit destul.

Acum mă scuzați, mă duc să pregătesc cina.

Citește și Mă poți iubi așa independentă?