Când Éric-Emmanuel Schmitt scrie, timpul pare să îngenuncheze în fața sufletului omenesc. Fiecare roman al său e mai mult decât o simplă poveste: e o experiență interioară, o interogație adresată cititorului, o meditație vie asupra libertății și credinței. Nu întâmplător, autorul se bucură de o popularitate constantă în România, unde publicul a recunoscut în el un fin explorator al zonei dintre rațiune și mistic, dintre tragedie și revelație.

Cunoscut pentru stilul său limpede, profund și umanist, Éric-Emmanuel Schmitt surprinde din nou prin monumentalul proiect narativ La Traversée des Temps – o frescă a omenirii în opt volume, prin ochii unui suflet nemuritor, Noam, reîncarnat de-a lungul epocilor. Așadar, după Geneza (vol. I) și Poarta cerului (vol. II), în care traversăm nașterea mitului și apariția orașului, volumul III – Le Soleil sombre / „Soare întunecat” – ne așază în inima Egiptului antic, în perioada intermediară dintre Vechiul Regat și Regatul Mijlociu, într-un moment de ruptură civilizațională, în care ceea ce fusese sacru riscă să devină instrument de putere.

Acțiunea din acest volum se petrece într-o epocă puțin explorată în literatură și anume, prima perioadă intermediară a Egiptului Antic (aproximativ 2180–2050 î.Hr.), o eră de haos, instabilitate și conflicte între nomarhi (guvernatori locali), care au preluat puterea în absența unei autorități centrale puternice. Bunăoară, Schmitt înfățișează o societate care, deși strălucitoare în aparență, este fragilă, coruptă și gata să sacrifice memoria pentru stabilitate. Prin acest cadru, autorul explorează tema fundamentală a întregului ciclu: Cum supraviețuiește omul în fața uitării? Și mai precis: Ce rămâne dintr-o civilizație când nu-și mai respectă propriul adevăr?

Coperta 1 © Editura Humanitas Fiction

Noua identitate a lui Noam este aceea a unui tânăr scrib numit Aaron, sensibil, rațional, prins între fidelitatea față de cunoașterea originară și tentația adaptării la o lume degradată. Ca și în volumele anterioare, Noam-Aaron este conștiința care observă și suferă, fără a putea opri mersul istoriei. Pe de altă parte, Neferu este o femeie influentă, rafinată și contradictorie, soție de demnitar și gardiană a aparențelor. Relația dintre ea și Aaron e ambiguă: când protectoare, când manipulatoare. Neferu reprezintă vocea unei elite care știe că totul se destramă, dar alege lucid să tacă. Ea îl respectă pe Aaron, dar îl consideră periculos, fiind purtătoarea unei ideologii a stabilității cu orice preț. De asemenea, autorul introduce și o tânără curajoasă și devotată scrisului, Meret, care simbolizează conștiința morală a lumii. Îndrăgostită de Aaron, dar neînțeleasă, ea este cea care păstrează focul interior aprins într-o lume care se predă falsului. Relația ei cu Aaron e marcată de tensiune, reciprocitate emoțională și o profundă tăcere etică.

Noura este una dintre cele mai enigmatice și tulburătoare prezențe feminine din roman. Este o tânără cu o aură de mister, marcată de suferință și exil interior, o figură marginală dar esențială în parcursul sufletesc al lui Aaron (Noam). Noura este ecoul inocenței pierdute, dar și al speranței recuperate. Ea întruchipează ideea că, dincolo de haosul civilizației, poate exista o formă de adevăr profund, curat, care scapă instituțiilor, dar pătrunde în sufletele autentice. Relația lui Aaron cu Noura este una tainică și profundă: o legătură spirituală și afectivă care transcende cuvintele și instituțiile, Noura fiind o ființă marginalizată, dar cu o viziune pură și intuitivă asupra lumii.

Într-unul dintre momentele-cheie, Noura îi spune lui Aaron:„Tu cauți în cărți, dar eu văd cu inima. Eu știu când cerul cade, chiar dacă nu am învățat niciun semn.” Această replică o așază în opoziție față de lumea rigidă a scribilor și a puterii — este un fel de copil-șaman al Egiptului antic. Nu în cele din urmă, deși apare doar ca o prezență evocată, Imhotep este modelul mitic al înțelepciunii pierdute – părintele unei științe sacre corupte de politică. Imhotep, în acest context, este o figură mitică invocată ca autoritate morală și intelectuală, respectată de toți, dar inaccesibilă, precum un simbol al unei epoci de aur apuse. Relațiile dintre aceste personaje sunt marcate de atracții ideologice, opoziții etice și tensiuni afective, construind o rețea narativă densă, în care fiecare interacțiune reflectă tema centrală a romanului: conflictul dintre adevăr, putere și memorie.

Prolificul autor aduce în prim-plan decăderea civilizației și manipularea sacrului. Astfel, volumul „Soare întunecat” devine o alegorie despre cum o civilizație moare nu prin distrugere, ci prin pervertirea propriilor valori. Zeii devin simboluri goale, textele sacre sunt folosite ca unelte de putere, iar cunoașterea devine suspectă. Motivul memoriei ca act de rezistență poate fi lesne identificat, căci Aaron/Noam înțelege că adevărata formă de salvare nu e acțiunea revoluționară, ci scrisul, amintirea, transmiterea tăcută a ceea ce a fost trăit autentic. „O lume care nu-și mai crede zeii nu devine liberă. Devine doar mai ușor de manipulat.”

Sensibilul scriitor utilizează metafore precum cea a soarelui. Astfel, tradițional simbol al divinității egiptene – e „întunecat”, ascuns, mort interior. Nu lumina lipsește, ci sensul. Apoi, nisipul acoperă vestigii, dar le conservă. Este simbolul uitării necesare, dar și al arheologiei memoriei. Nelipsita apă a Nilului devine aici flux al timpului și forță de regenerare, dar și uneori forță a distrugerii. De asemenea, labirintul ne duce cu gândul la structura templului, dar și  la confuzia morală. Piramidele sunt omniprezente în fundalul acestui roman — nu doar ca decor, ci ca simbol viu, tensionat și multiplu. Dacă piramida e piatră, scrisul e voce. Într-un fel, între Aaron și lumea egipteană se creează un contrast: el crede în memoria vie (scrisă și trăită), pe când lumea din jur construiește forme goale.

„Toată viața am fost învățat să mă închin soarelui. Dar nimeni nu m-a întrebat ce simt când îl privesc. De o vreme, îl văd doar arzând, orbitor, fără a mai lumina nimic. Asta să fie maturitatea? Să vezi flacăra și să știi că nu mai încălzește?” Este o reflecție asupra pierderii credinței autentice și o sugestie despre cum maturitatea înseamnă uneori luciditate dureroasă. Aici, Schmitt formulează o poetică a sfârșitului interior al civilizației.

„Am închis sulul și l-am așezat în nisip. Nu știu dacă mâna care-l va deschide va mai înțelege. Dar am scris. Am fost aici.” Această încheiere a volumului este puternic simbolică. Aaron nu izbăvește lumea, dar lasă un semn. Este gestul ultim de demnitate anonimă, aproape sacralizată. Astfel, scrisul devine aici un act arheologic invers: nu sapă în trecut, ci îngroapă viitorul. Este o formă de tăcere activă, un „memento” peste milenii. Aaron, reîncarnarea conștiinței eterne (Noam), simte pentru prima dată în acest volum o oboseală existențială autentică. Nu este doar un corp mai lent sau o minte mai tăcută, ci o senzație că repetă aceleași bătălii cu tot mai puțină speranță. Într-unul dintre momentele de reflecție, el notează: „Am fost atâtea vieți. Și totuși, niciuna nu m-a pregătit pentru această extenuare. Nu a trupului, ci a sufletului care nu mai vrea să lupte.” Această uzură a sensului este o formă de îmbătrânire spirituală, în care Aaron pare să oscileze între responsabilitatea de a lăsa o urmă și tentația tăcerii definitive.

Egiptul descris de Schmitt este el însuși un organism bătrân: o societate care păstrează fastul și ordinea, dar în care credințele și valorile s-au uscat pe dinăuntru. Piramidele, templele, ritualurile — toate sunt reluate cu exactitate, dar fără sens viu. Se observă o civilizație care nu mai are viitor, doar prezent mecanic și un trecut monumental. „Ne închinăm la soarele care nu mai încălzește, doar pentru că părinții noștri au făcut-o. Nu mai credem, dar repetăm.” Aici, îmbătrânirea devine o formă de inerție colectivă, un atașament față de forme fără fond, de gesturi sacre golite de conținut. Civilizația moare încet, nu cu o revoluție, ci cu o tăcere acumulată.

Schmitt scrie cu simplitate rafinată – o calitate rară. Narațiunea sa este liniară, dar densă, păstrând echilibrul între ritm și reflecție. Dialogurile au un ton etic, adesea sapiențial, fără a deveni teziste. Descrierile Egiptului antic sunt riguroase, dar nu livresc-pedante; sunt în slujba emoției, nu a erudiției. Prin imaginea unei lumi care îmbătrânește în interior — fie ea o civilizație, un suflet sau un text — Schmitt oferă o meditație dureroasă despre ceea ce înseamnă să trăiești după ce sensul s-a retras, dar totuși să continui. Îmbătrânirea nu e sfârșitul, ci etapa în care ne întrebăm dacă și cum mai merită să fim martori. Stilul lui Éric-Emmanuel Schmitt în „Soare întunecat” funcționează ca o punte de lumină între două lumi: una scufundată în praful civilizației egiptene antice, cealaltă plasată discret în fibra sensibilității moderne. Limbajul este, aparent, sobru și grav, impregnat de ecoul unei epoci în care cuvintele aveau valoare sacră — dar în subtext, frazele palpită de întrebările de azi: despre putere, alienare, sfârșitul credinței, supraviețuirea memoriei. Dialogurile personajelor alternează tonul profetic cu un registru intim, aproape confesiv, și astfel Schmitt reușește ceea ce puțini autori contemporani mai pot: să vorbească despre Antichitate fără a o mumifica și despre prezent fără a-l vulgariza. Fragmentele reflexive ale lui Aaron (Noam) sunt scrise într-un limbaj epurat, ritmat, care amintește de psalmii sapiențiali, dar conțin aluzii fine la angoase moderne: criza identitară, pierderea valorilor, indiferența față de suferință. Această dublă orientare stilistică — arhaică prin formă, actuală prin vibrație — face ca romanul să devină o alegorie atemporală, o oglindă în care Antichitatea reflectă umbrele prezentului.

Într-o epocă literară în care prevalează autoficțiunea, relativismul moral și formalismul postmodern, „Soare întunecat” propune un alt drum: romanul ca formă de memorie morală, ca interogare a umanității prin ficțiune istorică. Schmitt nu vrea să inoveze în stil, ci în verticalitatea mesajului. E o alegere rară, chiar curajoasă. Fără a fi dogmatic, romanul este spiritual, fără a fi religios. Fără a fi istoric, este adevărat în profunzimea lui. Iar în acest echilibru stă unicitatea stilului lui Schmitt: accesibil fără a fi superficial, profund fără a fi ermetic.

În concluzie, „Soare întunecat”  este mai mult decât o etapă în călătoria narativă a lui Noam – este o meditație despre moartea valorilor prin uitare. Prin Egiptul antic, Schmitt vorbește, de fapt, despre prezentul nostru, despre fragilitatea adevărului într-o epocă saturată de ficțiuni oficiale. În literatura europeană de azi, dominată de temele rupturii și alienării, Schmitt aduce un suflu aparte: literatura ca act de continuitate, ca pod peste milenii, ca gest etic de a nu uita ce înseamnă să fii om.

  • Titlu: Soare întunecat
  • Subtitlu: Străbătând secolele III
  • An apariție: 2024
  • Ediție: I
  • Pagini: 496
  • Format: 13×20 cm
  • ISBN: 978-606-097-365-2
  • Colecție: Seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt
  • Domeniu: literatură
  • Autor: Eric-Emmanuel Schmitt
  • Traducere: Doru Mareş