Ai grijă când îți dorești ceva, că s-ar putea îndeplini! Sună clișeic, nu? Mie mi s-au împlinit dorințele pe bucăți, pentru că le-am visat cam timid, recunosc, și de cele mai multe ori mi le-am formulat foarte superficial… la modul de macrovis. Asta se datorează faptului că nu am avut curajul să-mi vizualizez visele până la capăt, în cel mai mic detaliu, din prea multă grijă, ca nu cumva să îndrăznesc să cer prea mult, când m-aș fi putut mulțumi cu puțin. Nu știu de ce am crezut, foarte mulți ani la rând, că dorindu-ți cu ardoare ceva, rugându-te stăruitor pentru ceva anume, în cazul în care ți s-ar fi și împlinit, automat ți se va lua altceva la schimb. Din cauza asta, mă gândeam că dacă dorința este simplă, banală, și plata va fi pe măsură.

Adică cumva, mă asiguram mental că am cu ce plăti, chibzuita de mine! Că în rest, sunt mână largă, se știe. Poate că acest mod de a gândi provenea tocmai din crezul acela că nimic nu e gratis în lumea asta și că totul se plătește. Și binele și răul. Nu mi-am pus niciodată problema că poate cândva, deja am plătit… nu am luat în considerare faptul că nefiind un om care să fi săvârșit răutăți gratuite de-a lungul existenței mele, poate că mi s-ar fi cuvenit ca visele mele să nu rămână la stadiul de vise…

M-am născut din oameni simpli, am fost plămădită din humă cu iz de la sat și port în vene sânge de dac. Cred că am venit în lume, dincolo de genele dăruite pe cale biologică, cu anumite îndoctrinări transmise din generație în generație de către antecesorii mei, potrivit cărora, copiii poartă cu ei păcatele părinților, moșilor și strămoșilor lor și cu multe altele de acest fel. Și parcă mereu am avut grija asta, ca prin existența mea să nu supăr, să nu produc traume, să las de la mine, să mă bucur dăruind și nu primind, să mă mulțumesc cu puțin, fiindcă nu-i așa, puținul nu-ți va lipsi niciodată. Parțial, am greșit gândind așa!

Visele nu trebuie cenzurate. Visele trebuie construite până la cer și dincolo de el. Să-l răzbată. Să crezi în ele, să fie vise realiste legate de creșterea spirituală, de dezvoltarea ta ca om și de mântuirea ta sufletească, să fie niște vise trăznet și să se întâmple! Visele îți dau plus valoare, starea aceea de visare cu ochii deschiși, care ne face să ne întrebăm non-stop, cum ar fi dacă… este indispensabilă omului. Când visați, nu visați frânturi, ci încercați să vi le vizualizați până în cel mai mic detaliu, fără restricții și fără teamă.

Singura restricție, în materie de vise, este să nu ți le construiești pe nefericirea altora.

Visele sunt totuși  gratuite… însă pot avea și efecte secundare, în cazul în care nu te-ai asigurat de dinainte că împlinirea lor, este exact ceea ce ai nevoie. Fiindcă știu un caz cât se poate de real, în care visul împlinit l-a îngenuncheat pe născătorul lui. Atât de tare a strigat, dă-te la o parte că vreau să fiu fericit, încât Universul s-a și conformat. Atât de apăsat a spus vreau așa și vreau acum, încât i s-a amprentat sintagma asta în timpane, ca un veșnic ecou și parcă i s-a tatuat și pe piele.

Atât de hotărât a mușcat mâna care-l hrănea precum la fel de sigur a părăsit sânul lângă care a crescut șarpe, fără să privească înapoi, decât cu coada ochiului, atât doar cât să i se vadă buzele în timp ce conturau cuvintele fii pe pace că m-am gândit la toate! Unde toate, s-a dovedit a fi orice altceva mai puțin modul în care și-a țesut visul și urmările împlinirii lui. La asta nu s-a mai gândit, apropos de plata pentru toate câte facem sau ni se fac la un moment dat. Omul a tot zidit la vis… pentru că degeaba visezi, dacă nu și construiești zi de zi, dacă nu faci zilnic pași în direcția devenirii visului cât se poate de real.

El așa a făcut, ani la rând, numai că nu și-a ales nici cuibul potrivit pentru visare, nici momentul și nici materiale de construcții trainice, unde mai pui la socoteală că lângă el mai visau și alții, fără ca ei să știe că visele lor sunt atât de diferite. Și dintr-o dată, visătorul, a decis să dea glas visului său, să nu mai țină numai pentru el, fiindcă oricum era aproape finalizat și dintr-o dată a spus pardon! și a plecat să și-l trăiască.

Atâta doar că, nu poți omorî un om, după care să-i spui pardon. Sau poți, doar că vei suporta greutatea consecințelor faptelor tale toată viața, iar visul nu doar că nu mai poate fi savurat, dar ți se și spulberă de la prima împiedicare.

tumblr.commeie

Așa că după ce visul omului s-a îndeplinit, fără drept de apel, fără niciun fel de opreliști, și-a dat seama că și-a ales visul greșit și că revenirea în patul din care visa atât de frumos a devenit ireversibilă, dar și că dorința sa i-a fost certificată de Univers ca fiind definitivă și irevocabilă. Păi, nu asta și-a dorit din tot sufletul: Să se asigure că nu rămâne nicio portiță, niciun loc de întors, acolo unde nu avea suficient spațiu pentru construcții de vise mărețe? Problema este că s-a încurcat puțin în socoteli și nu a luat în calcul că l-ar putea năpădi regretele. Atât, în rest totul a funcționat perfect planului.

Ar mai fi de menționat și un alt caz, în care, o ea credea că-și trăiește visul de ani buni, dar de fapt doar plutea pe un norișor roz, pufos și cam atât. Când s-a scuturat bine de tot norișorul de la trăznetele și fulgerele apărute pe neașteptate pe cerul ei senin, a realizat odată cu căderea de la înălțime, câtă mocirlă se află dedesubt și cât de tare avea să se murdărească din cauza asta. Neavând de ales, s-a retras în liniște, spre un loc uscat și s-a apucat să se curețe de tină, să-ți șteargă lacrimile și nasul, să-și potrivească gulerul hainei și s-o ia din loc, cu demnitate și dreaptă de spate. Ani de zile s-a tot uitat în urmă, încercând să înțeleagă de ce a venit ploaia aia torențială peste atâta senin al ei, însă abia mai târziu au venit și răspunsurile edificatoare, odată cu apariția curcubeului, pe care cu toate că și-l tot desena în vis, nu l-a mai văzut până atunci…

Lucrurile din viața noastră, este clar că ni se întâmplă cu un motiv, nu e nimic nou aici. Noutatea este dată de transformarea noastră, de noul TU/NOI, de devenirea de după lovitură. Așa și fata din povestea asta, după ce și-a luat viața din nou în mâini, după ce a înțeles că autostima crește direct proporțional cu implicarea directă față de propria persoană, pe toate planurile, fizic, spiritual și mental, s-a pus pe visat măreț. Și așa cum visa, așa și muncea pentru împlinirea visurilor ei.

În curând a realizat că nu-i lipsește nimic și nimeni pentru a fi pe deplin fericită, că are tot ce are nevoie, minte sănătoasă într-un corp sănătos, numai că  lipsea ea de undeva… Lipsea dintr-o realitate în care era de mult timp așteptată. Un loc în care a simțit pacea imediat dar n-a simțit deloc îngrădirea, un loc în care s-a simțit dintr-o dată mai acasă ca nicicând și deloc străină, un loc în care visele nu doar se nasc dar se și consumă, se trăiesc. A știut apoi că doar în felul acesta, plină de cicatrici, putea fi cu adevărat pregătită să ajungă la destinația care i-a fost sortită și abia ajunsă acolo a înțeles de ce ridicarea ei și repunerea pe traseul potrivit nu ar fi putut avea loc fără să fi căzut mai întâi, atât de jos și atât de brutal. Eh, vise și vise!

 Acesta ar fi singurul avertisment legat de țesutul viselor, (mi-am amintit de un banc cu verbul a țese, pe care o să vi-l spun altădată. 😊)) și anume, că s-ar putea să ți se deșire visul înainte să faci nod, dacă nu te gândești din start când te apuci de visat, la: ce se întâmplă după, la ce-mi folosește dacă fac sau nu fac una sau alta și să te trezești că rămâi așa cu inima goală și că te bate vântul din toate direcțiile.

Ce voiam să vă spun de fapt, așa  ca o concluzie, este că ce ție nu-ți place să ți se întâmple, nu visa să-i faci altuia! În rest, visați, visați fără restricții și credeți din tot sufletul că meritați absolut tot ce este mai bun și mai frumos. Chiar așa este și chiar funcționează!

Citiți și În iubire n-ai voie să fii certat…