Romanță de toamnă – Adrian Păunescu
Când frunzele-n copaci încep să moară,
se pare că un vânător ciudat
a tras în Cer și l-a iluminat
cu petice de piei de căprioară.
Rugina crește-n clopote, când bat,
și-un blând fitil în lumânări de ceară,
lumina-n râuri a-nceput să moară
și cârduri pleacă la un alt arat.
De-ai apărea acum, de peste seară,
mi-ar fi cu neputință să mai știu,
de unde vii, atâta de târziu,
din moarte sau din muzica ușoară?
Dar uite că borhotul de rachiu
se strânge în butoaie, de cu vară,
se face proba pietrelor de moară
și grâul măcinat e încă viu.
Întoarce-te din moarte, domnișoară,
cum urcă rumegușul pe burghiu,
mai vino să numești acest pustiu
al toamnei început de primăvară.
Dă-i sângelui puterea să tresară,
așa cum s-a-nvățat de timpuriu,
ajută-mă să pierd acest pariu
pe frunze și pe piei de căprioară.
M-am săturat să sufăr și să scriu,
să văd că suferința mă repară,
și, totuși, te iubesc ca prima oară,
și-i toamnă, și-i prăpăd, și e târziu.
E toamnă în cetate
Ca o reverenţă, frunza
Pregătiri de toamnă şi la mine-n sânge,
şi o greutate simt acum la mers,
cred că-mi face semne frunza ce se frânge,
printr-o reverenţă dinspre univers.
Doamne, vine toamna, parcă-i o dovadă
că-i destulă toamnă s-o aştepte-n noi,
dacă nu le vine ochilor să-şi creadă
că senini din toate sunt numai ei doi.
Ca o reverenţă frunza-n prăbuşire
umerii mi-i umple de un tragic scrum,
triste monumente uită să respire
când se-aude ţipăt de cocor în drum.
Sunt schimbări grozave orşiunde, parcă,
prin tufişe slute – zdrenţe moi de nimb,
cu prilejul vieţii moartea mă încearcă,
toamna-i anotimpul ce devine timp.
De-ntrebări finale, ziua este plină,
toamna arde cuprul în copacii gri,
ca o reverenţă frunza în lumină
caută motivul de a se jerfi.
