Ați următit vreodată un fulg de nea în cădere?
Ieri am făcut asta minute întregi. Eram fascinată de faptul că fulgii nu se atingeau între ei în traficul nebun din aer. Fără semafoare și indicatoare, își găseau drumul firesc, se ocoleau, se respingeau, se evitau. Hazardul avea propriul traseu calculat. Gravitația îi aducea în același loc în care suntem cu toții. Mă gândeam cum ar fi dacă un singur fulg s-ar răzvrăti? Dacă, așa brusc, ar decide să se oprească, suspendat în aer, foarte sus. Ar pune frână un pic unui destin. S-ar deregla armonia. De el s-ar ciocni alți fulgi, s-ar forma un bulgăre imens care, cu greutatea lui, ar face o gaură în pământ. La știri s-ar difuza imagini, oamenii ar face supoziții, specialiștii și-ar da cu părerea, s-ar face studii, analize, cercetări. Un fenomen nemaiîntâlnit ar bulversa lumea. Un bulgăre imens picat din senin, ar fi un subiect dezbătut pe toate canalele de știri. Unii s-ar înghesui în biserici, convinși că e un semn divin, alții ar crede că e un avertisment venit de la extratereștrii, oamenii de știință ar începe să studieze în profunzime fenomenul, copiii ar crede că moș Crăciun se jocă cu niște bulgări în cer. Doar un bătrân, de pe bancă, ar privi nepăsător. A supraviețuit unui război mondial, a îndurat foamea, frigul, durerea. Un ghem uriaș de nea nu l-ar putea face decât să zâmbească senin.

Fulgii îmi păreau un roi de zburătoare minuscule, prinși într-un dans monocromatic. Erau toți, împreună, și totuși cumva mi se păreau foarte singuri și triști. Parcă mi-aș fi dorit să văd cum doi se găsesc, se ating și, lipiți de câte-o latură din cele șase, să coboare împreună spre pământ, acolo unde toți ne străduim să ne găsim, în călătoria asta, sensul și rostul. În înteriorul lor sunt îngrămădite aproape tot atâtea molecule de apă câte stele avem noi în propria galaxie. De ce ar avea nevoie în drumul lor de o pereche? În ei există o întreagă lume. O lume fascinantă, cu o arhitectură unică. Identici, și total diferiți.

Am ieșit afară și am făcut din zăpadă un bulgăre. Am simțit că țin în palme niște galaxii lipite într-un univers rotund. L-am izbit cu putere de un gard. Probabil a văzut doar stele albe. Sau verzi? Cine știe? Un fulg mi s-a așezat pe pleoapă. Am vrut să îl salut, așa că am clipit de câteva ori. El mi-a lăsat pe obrazul rece un semn, scris cu rimelul prelins de pe gene.

Până la urmă și fulgii își doresc să atingă niște ochi. Nu doar să pice din cer, așa, doar ca să acopere pământul și să fie transformați în oameni cu morcovi înfipți în cap. Nu s-a gândit nimeni că poate fulgii visează să devină delfini de zăpadă? Sau să asculte marea din scoici? Că, oricum, s-au născut din apă.
Și fulgii au nevoie de povești cu pești.

Citiți și Când ești singură, trebuie să aștepți…