Totul a început în urmă cu 75 de ani. M-am născut la Roma, în districtul San Lorenzo, în urma unei zguduituri neprevăzute. Mama sigur nu se așteptase, sau cel puțin asta fusese impresia pe care mi-o lăsase de-a lungul timpulului. Oricum, n-a dezmințit-o niciodată. Am învățat de mic să tac. Mai întâi glasul energic mi-a fost acoperit de șuierul bombardierelor care planau deasupra orașului, apoi de vuietul creat de alarmele și zgomotul înfiorător desfășurat la sol de miile de oameni suprinși pe străzi înainte de dezastru. Era de neconceput să renunțe la obișnuitele lor trasee, a căror rutină o îndrăgeau, în ciuda sentimentului derizoriu instalat pretutindeni. Și brusc, tăcerea a predominat.
Pe 19 iulie 1943 am țipat pentru prima oară, dar n-avea nicio legătură cu războiul, mai degrabă se deslușea din ton mirarea mea de ivire în lumea haotică dimprejur. După care vocea mi-a fost acoperită de primele proiectile care au șters instant de pe fața pământului câteva clădiri alăturate casei noastre. Mama era mai preocupată să-și manifeste groaza evenimentului, decât să suspine deasupra creștetului meu năclăit. I se păruse inoportun că apărusem chiar atunci. Nu-i stârneam vreo emoție. Atmosfera nepropice instinctelor materne o acaparase. Deși era caniculă, tata, neavând idee cum să se comporte cu un nou născut, m-a împachetat în câteva pături.
Am dubitat mereu apariția mea pe această stranie planetă. Nu că aș avea termen de comparație, dar n-am înțeles niciodată ce ne mână să ne autodistrugem.
Avocat de profesie, tata ne oferise un standard și un confort liniștitor. Cu mine pe un braț și mama aproape leșinată – dar capabilă să aducă injurii britanicilor care pentru mine erau doar o noțiune abstractă pe atunci – se lăsa târâtă de mână după noi, ca un balast. Nu părea năpăstuită de chinurile nașterii și mă ignora cu desăvârșire. Ne-am refugiat cu toții la subsol. N-aveam de ce să alergăm bezmetici pe străzi spre adăposturile antiaeriene. Ai fi zis că era liniște, dar gălăgia pătrunsese până în străfundurile pământului. Contribuția mea la acel zgomot de fond a fost una pasivă. Orăcăiam cât mă țineau plămânii, dar mai tare vociferau mama, bucătăreasa, soția grădinarului și copilașii aferenți. Nu mă asculta nimeni. Mama între timp tăcuse. Tata, cu voce puternică, îi asigura pe toți că o să fie bine. Și-a fost. Și brusc, tăcerea a predominat.
Cum am ieșit eu din asta nu mai contează. A rămas în spate întreaga istorie a războirii dintre confrații noștri și aliați. Am crescut fără a-mi da seama că traversez epocile. Doar că experiența cea dintâi îmi fusese căpătâi. Cu detalii care-mi scăpau când eram mic, tata-mi relata adeseori frânturi ale acelor zile. Poveștile aveau ecou. Martor infantil al războiului, își lăsase amprenta chiar dacă eram practic inconștient de grandoare. Poate n-aveam amintirea acelei zile, dar colectasem suficiente senzații cărora nu le găseam vreun sens. Mai încolo memoria le-a întors pe toate părțile conectându-le la ceea ce însemna viață.
Mi-am definitivat studiile de drept la Oxford. Formarea britanică, culmea, n-a fost respinsă de familia mea care posibil să fi uitat că era să dăm colțul din cauza lor. A fost primită cu laude și încurajări vocale. ”Bravo, Filippo, ai nevoie, îți consolidează drumul. Plus, nici nu se va observa, ești la fel de monosilabic ca ei.” Da. Și m-am integrat nesperat de bine. Din cauza lor învățasem să tac pe vremuri, datorită lor îmi cizelam tăcerile tardive. În loc să par un neadecvat, deveneam sofisticat. Ranchiuna trecutului era inexistentă. Eram de-al lor, doar numele exotic și tenul bronzat fiind o contradicție. Cu toate astea, nu mi-a priit. Nu eram din fire nici retras, nici timid. Doar nu găseam de cuviință să fac conversații inutile. Și tăceam la orice zgomot survenit de nicăieri. Subit.
A urmat o perioadă previzibilă anilor în care prindea contur maturitatea fizică și spirituală. M-am îndrăgostit, m-am însurat, nu cu aceeași persoană. Sau, mai bine spus, am crezut de nenumărate ori că era in love per se cât am fost student, când de fapt nu erau decât relații de scurtă durată. Până când m-am pierdut într-o zi în adâncimile unor ochi care trădau bucuria de a fi. Definitiv și ireparabil. Cu ea n-am fost tăcut. Nici vocal. Mă exprimam în felurite moduri, niciodată aceleași. Irecuperabilă stare de beatitudine. Acum, Universul îmi demonstrează cu încăpățânare că este unul ciclic și tot către ea mă poartă mintea. Dar povestea noastră nu merită să fie una sincopată. Dacă sar etapa debutului nostru, ratez povestea. Cea care a predominat chiar și după.
Am întâlnit-o într-un bar de lângă Termini și-am ademenit-o cu un cântec la modă în 1963. Era o pariziancă prețioasă, așa o percepusem la început. Care se rătăcise în Roma. Ținea în mână,o hartă gigantică oferită de hotelul unde se cazase, dar era întoarsă invers. Nu înțelegea nimic. Am intervenit cu aerul meu britanic cultivat și farmecul local, irezistibil, pentru o tânără educată în stilul libertin al francezilor. I-am zâmbit și cu siguranța de sine regăsită adeseori la italieni, am comandat două pahare de prosecco. Atunci am început să turui. Asta nu se mai întâmplase. La radio se auzea un hit local al lui Gagliardi. Se tu, dopo aver amato invano /non vuoi più amar nessuno/perché dimentichi anche me…M-a întrerupt cu cochetărie, cerându-mi să-i traduc. Am ezitat. Nu eram pregătit să-i fac cunoscut ce resimțisem deja în preajma ei în ultimele cinci minute.
Cât meditam eu dacă să dau sau nu curs îndemnului ei și în vreme ce ea, răbdătoare, sorbea din cupă cu guri mici, un zgomot asurzitor a acoperit muzica și rumoarea din bar. Ne-am repezit cu toții spre geamurile dinspre stradă, îngroziți de ceea ce ar fi putut fi. Pentru unii amintirea războiului încă nu se desprinsese de ei, iar eu am tresărit, fără să caut alternative în minte. Deraiase un tren. Louise m-a prins de mână și ne-am precipitat amândoi pe ușă. Am alergat dincolo de gară. În depărtare și în noapte, spre Porta Maggiore, se distingea locomotiva răpusă și frântă de pe șine. Vroia neapărat să vadă dacă sunt victime neajutorate. Așa am înțeles cine este. Așa am știut. Și-am mai observat un detaliu.
A doua oară în viață un șuier nemaiauzit mi-a modelat un viitor pe care încă nu-l contemplasem. Și brusc, un alt fel de tăcere a predominat.
După ce ne-am asigurat că nu fuseseră implicate victime, ne-am îndepărtat și pașii ne-au purtat de-a lungul zidului aurelian. Când am ajuns în dreptul porții gigantice, Louise era toata o flamă. Cred că m-a cucerit pe loc cu entuziasmul regăsit și bucuria nedisimulată de a se strecura printre arcade, ruine ale altor timpuri, minunându-se la fiecare amânunt al apeductului. Atunci a reluat discuția din bar. ”Spune-mi ce însemnau cuvintele din melodie…” A ascultat cu atenție traducerea mea impecabilă. Vorbeam franceza de la șapte ani. Guvernanta, originară din Lyon, cum aterizase la noi era altă istorie, insistase să adopt limba ei maternă, convinsă că nu exista alta mai bună pe pământ. Așa că n-a fost greu să susur destins cuvinte în limba ei.
Până atunci o lăsasem să se chinuie în engleză. ”Îți ador accentul. Spui cuvinte tandre și totuși pari că te dezminți.” Ei bine, fusese doar o părere. În scurt timp ne solidificam legătura cu promisiuni indestructibile.
Ne-am construit o lume a noastră și am rămas consecvent ei. Am fost eterni îndrăgostiți de anii ’50 ai copilăriei, astfel încât să-i rămânem fideli indiferent de modernismul impus după reguli prestabilite. N-am alterat nimic. Lângă Louise am descoperit că nu știu să îmbătrânesc. Totodată, mi-am reorganizat viața în cele mai mici amănunte. Ne-am cumpărat un apartament în Vatican, departe de tumult, situat la etajul 7. L-am mobilat fără nicio grabă, simțeam de fiecare dată când un obiect putea completa armonia dintre acei pereți înalți. S-a transformat într-un apartament cochet. Mica sobă de fontă din dormitor a dat tonul stilului care între timp s-a proclamat în retro. N-am profesat niciodată avocatura, în schimb ne-am angajat amândoi ca profesori, eu de latină, iar ea de franceză, la internatul di Santo Stefanode abia fondat dincolo de Tibru de un reverend american.
Trei ani mai târziu s-a născut Matteo. Am intuit de când mi-a declarat fericită din prag că e însărcinată. Ceva nu era în regulă. Nici o sursă de zgomot nu predomina încăperea. Dinspre ferestrele largi nu surveneau glasurile vecinilor răspândiți prin balcoane sau în curtea interioară, ca de obicei. Era o liniște care dădea de bănuit. Mie-mi dăduse de bănuit. Dar am zâmbit forțat, mascându-mi indispoziția. Louise era în al noulea cer. Atitudinea Louisei după naștere a fost complet diferită față de cea a mamei. L-a simțit plăpând și l-a cuprins în brațe legănându-l duios. ”Șșt, taci, dragul mamei. Taci…” Cu stângăcie, mai mult instinctiv.
Asta m-a convins că fiecare are povestea lui. Mama dăduse vina pe mine pentru războiul din mintea ei. Și am crescut cu impresia că suntem responsabili de starea psihică a părinților noștri. Matteo n-a supraviețuit, dar sunt sigur că n-ar fi trăit cu această responsabilitate pe umeri. O malformație a inimii ni l-a răpit prematur. La zece luni, într-o noapte la fel de calmă ca după-amiaza în care primisem vestea că o viață nouă se prinsese în pântecul mamei sale, s-a stins cu degetele mici agățate de mâna rece a Louisei. Și brusc, episodul ăsta ne-a schimbat percepția. N-am putut renunța la ideea că dispăruse. Am păstrat decorul din dormitor intact. Pătuțul cu gratii albe înghesuit în colț fiind un memento neșters din existența noastră.
Anii au trecut cu repeziciune. Roma devenea din ce în ce mai turistică, dar asta nu ne împiedica să savurăm zilnic – ca niște romani tipici – atmosfera dinamică, presărată cu miresme de cafea proaspăt prăjită. Am trecut prin fiecare decadă nesimțind scurgerea timpului. Louise era și mai rafinată, iar eu duceam cu mine orgoliul că sunt privilegiat. Când ne apuca dorul sfâșietor, ne refugiam în dormitor, stând neclintiți lângă soba care între timp rămăsese inactivă. Contemplam pătuțul, iar ea înfrigurată îmi căuta mâna inertă. Nimeni nu ne cunoștea durerea mută. Dar nici n-aveam nevoie să o împărtășim.
Acest amănunt ne-a modelat, iar viitorul a rămas impregnat de absența lui Matteo. N-am mai încercat s-avem alți copii. Ne consolam cu elevii proveniți din culturi diferite de care ne apropiaserăm. Cred că Louise luase cunoștință indirect de elementele insesizabile după care mă ghidam eu și se resemnase. Acel bum mult dorit nu mai percuta viața noastră. Iar eu eram convins că nu va fi nicio explozie. Nu prea curând, oricum. Dar nu trăiam în doliu permanent. Aveam împreună un cult al exaltării, eu mutesc, cum îmi era obiceiul, iar ea, nediminuat de vârsta ce insista să se matureze ca un aluat bun pus la crescut. Cu finețe. Doar ridurile se instalau tăcute.
Noul mileniu nu ne-a luat prin surprindere, poate unde eram mai conectați decât generația noastră la evenimentele nu numai cu tentă locală, cât raportate la întregul glob. Țineam pasul cu foștii elevi care deveneau adulți, fiecare din ei considerându-ne părinți adoptivi, sau, cel puțin, spirituali. Sigurele repere ale trecutului coexistau cu noi și în noi de câte ori treceam pragul apartamentului, înapoi acasă. Acolo epocile nu se suprapuseseră. Rămăsese doar una, cea a trecutului inșanjabil. Și brusc… Câteva seri în urmă, Louise s-a precipitat în casă, întrerupându-mi melancolia insinuată de rotirea perpetuă a discului de vinil pus în vechiul meu gramofon. Se defectase de câteva ori, însă am avut norocul ca un fost elev să aibă o pasiune pentru mecanisme vechi și astfel mi l-a reparat sau mi-a înlocuit piesele avariate.
A trântit ușa grea de la intrare cu zgomot surd și m-a smuls din starea în care mă cufundasem. Nu mai avea răgaz, se năpustise transfigurată, fără să țină seamă de atmosfera care îmbia la șoaptă. Înainte să plece mă prevenise. ”Nu uita că bem ceaiul împreună, Filippo! Tu doar să te gândești ce muzică ascultăm diseară.” Am simțit nevoia atunci, deși n-avea niciun sens să protestez chiar în acel moment, să-i mărturisesc cumva iritat ce resimțeam vis-à-vis de licoare. ”Urăsc ceaiul și orice asociere cu el!” Nu știu ce m-apucase. Ea a surâs îngăduitoare, de parcă mi-era permis uneori să am răbufniri nejustificate.
S-a întors uitând însă de ceai. ”Filippo, dă drumul la știri! Se întâmplă ceva înfiorător.” Am dat sonorul mic la gramofon, animat de comportamentul ei ciudat și m-am repezit la telecomandă. Pe Rai News24 imagini năucitoare se derulau furibunde. Crainica, cuprinsă de tremur, nu reușea să relateze evenimentele care mie-mi păreau redactate și preluate dintr-un thrilleramerican. Drone, la început neidentificate, planau deasupra întregii Europe, după spusele femeii asaltate în cască de reporteri aflați la fața locului. Parisul căzuze. Căzuse? Cum? Belgia era sub ruine. S-a clarificat apoi. Întreaga Europă era survolată de eurofighters care supravegheau haosul. Se insista pe cuvântul ”supraveghere”. Nu înțelegeam nimic. Louise a început să vorbească tare, peste vocea femeii din ecran. Îmi raporta succint ceea ce ascultase la radio în mașină. Nu era un atac armat uman, era doar multă confuzie la mijloc.
Oricum, Italia dormea în al ei dolce far niente,cumva ne simțeam feriți de orice dezastru ar fi afectat continentul la un moment dat. Asistam inactivi și oarecum absorbiți în rutina rumegată pe deasupra ceștii de espresso. Avem noi oamenii tendința de a ne pune la adăpost de evenimente pe care nu le putem controla. Vreme bună și eu crezusem, în ciuda tensiunilor globale, că niciun eveniment zguduitor nu se va ivi la orizont. Și iată, rolurile se inversaseră, Louise mi-o luase înainte, anticipând o sursă de zgomot care avea să zguduie ritmul nostru neabătut. N-o văzusem nicicând așa tulburată. ”Coboară, du-te și vorbește cu Paolo. Știe el mai bine ce se-ntâmplă…” Paolo era astrofizician.
Eram împărțit. Să mă duc sau nu? M-am dus. Mă aflam în liftul ce mă urca cu încetineală spre locuința lui Paolo când brusc, bubuitura a survenit cu un zgâlțâit al grilajului din fier forjat. Prizonier în cușca antică, am tras de gratiile înțepenite care au refuzat să mă elibereze. M-am privit în oglinda ștearsă de vreme și arătam ridicol, așa îmbrăcat în costum și încălțat în papucii mei de casă. Nici nu realizasem. Mi-am așezat barba și părul alb, răvășit, și-am alungat ideea că Louise putea fi în pericol. De fiecare dată i-am fost în preajmă, ar fi fost absurd.
Nu-mi păsa nici cât negru sub unghie de ce avea să se întâmple cu mine. Dar Louise? De ce i-am spus că nu-mi place ceaiul? Gândul s-a concretizat abrupt. Am apăsat prelung butonul alarmei instalate în liftul avariat între etajele opt și nouă. Cum, necum, Paolo, cu ajutorul altor vecini, m-au scos dintre etaje.
Am fugit pe scări cu o sprinteneală de care nu mă știam capabil și am rămas înmărmurit în strada prăfuită, contemplând mut ruinele, praful. Avioanele de vânătoare își continau plutirea gălăgioasă care inducea o stare de tensiune suspectă. Instinctiv mi-am căutat ochelarii de vedere în buzunar, dar n-am dat decât de pipa din care mai pufăiam uneori. Când m-am dezmeticit, am înțeles, Roma arăta din nou ca acum 75 de ani, din alte motive totuși. O umbră grea făcuse întuneric. Umbra care înghițea totul nu aparținea norilor, avea o densitate stranie, nemaiîntâlnită, de necuprins cu ochii. Plutea amenințător deasupra.
Cu inima de plumb am băgat cheia în ușa grea de la intrare. A refuzat să se descuie, dar un tânăr trecător a avut bunăvoința să-i dea un brânci. Am dat din cap a mulțumire și am început să urc gâfâind. Fiecare etaj urcat îmi semnala lucruri de neconceput. Ușa apartamentului, larg deschisă înspre camera de zi, nu era de bun augur. Am rămas în cadrul ei o vreme bună. Distingeam detaliile și le refuzam minții. N-aveam lacrimi, doar fum în plămâni și funingine în ochi. O mână dezgolită îi atârna de pe canapea, odată cu poalele rochiei albe. Ai fi zis că doarme, dacă nu ți se fixa privirea pe bârna căzută oblic peste talia ei delicată. Ai fi zis. Dar eu știam.
Am străbătut mut încăperea, convins că oricum n-aș fi vorbit dacă aveam cu cine. Am îngenunchiat și-am luptat o vreme cu bârna căzută. N-aveam curaj să-i iau pulsul. De-abia într-un târziu am verificat încheietura mică. Un trup fragil, nu, o istorie scrisă, se odihnea pe canapeaua noastră. Îmi venea să strig, dar șuierul Tayphoon-urilor neobosite de deasupra noastră gonea prin mintea mea golită de sensuri. Am sărutat-o și m-am ridicat cu un oftat la fel de uscat ca moartea. Omul e născut ca să moară singur, îmi răsuna în creier, repetitiv, ca o litanie. M-am îndepărtat.
Mi-am amintit că trebuia să aleg muzica. Am pus capacul la gramofon și-am luat cu mine valijoara, în camera cealaltă. Nu concepeam, Louise a mea, frântă, inanimată. Geamurile sparte lăsau lumina de seară să invadeze pereții. Un calm amăgitor. Am strecurat absent jurnalul în care notam gânduri în buzunarul de la sacou. Poate-mi va folosi, mi-am spus în timp ce studiam cele câteva discuri aruncate pe podea. Am ales la întâmplare unul și l-am pus în gramofon. M-am așezat pe marginea patului cu teamă că acel contact mă va trezi la realitate. Am privit pentru prima oară în jur conștientizând lucrurile. Tăblia patului dărâmată, așternuturile pline de moloz, bucăți din tavan căzute haotic prin cameră. Dezolarea. O adiere nepotrivită muțeniei din casă clătina pervers perdeaua smulsă aproape de tot și obloanele rupte scârțăiau strident.
Printre zgomotele neobișnuite s-au strecurat timid notele pianului care însoțeau pentru o ultimă oară vocea lui Gagliardi. Mi-am scos pipa și-am contemplat o secundă ideea de a o aprinde. Eram sleit însă. Nu știu când s-au amestecat, …che vuole questa musica, stasera/che mi riporta un poco del passato/che mi riporta un poco del tuo amore/che mi riporta un poco di te…și vuietul inexplicabil apropiindu-se vertiginos de locuința noastră aflată la marginea Vaticanului. Și brusc, tăcerea a predominat. Umbrele s-au diluat, aerul s-a disipat, liniștea a întrepătruns zgomotul. Am rămas pe retină cu un fald al rochiei albe, valijoara gramofonului și-o exaltare veche.
