….. și am iubit.

Mă retrag înainte să ştii, înainte de a putea să îmbrăţişez, înainte de a putea să privesc în ochi, înainte să ating… Inainte, nu erai în lumea mea, eram doar un copil cu vise de copil. Mergând înainte am crescut şi m-am trezit într-o dimineaţă că îmi lipseşti. Şi am iubit… Mă duc înainte, purtând în mine amintirea unei iubiri care nu a fost şi poate nici nu va fi…

Am iubit… Cine nu iubeşte? Mă petrec prin zile afişând zâmbete false, ironizând viaţa. Umblăm în aceleaşi cercuri sociale şi ne ciocnim uneori umăr în umăr. Zâmbeşti. Şi eu zâmbesc… dar nu ştii ce e în spatele zâmbetului meu. Nu ştii câte lacrimi ascunse, nu ştii câte îmbrăţişări furate în vise şi câte cuvinte duioase pe care doar eu le spun. Restul, e doar un vis frumos! Nu cunosc chipul… dar cunosc! E imposibil să nu ştiu bucata ruptă din mine. Nu e nimeni asemenea, nimeni la fel de special, nimeni care să umple golul din inima mea, eşti unic. Nu vreau altul, nu vreau asemănare, nu vreau resemnare. În fiecare zi privesc golul din inima mea în forma “fiinţei ce-mi lipseşte atât de mult”… îmi pun palma să o acopăr. Câteodată mă simt goală pentru că nu eşti, mi-e ruşine că nu mă acoperi. Hainele mele sunt posace, închise şi gri…

Călătoresc prin amintiri, regretând regretele de demult. Caut în toţi străinii care au trecut călători prin viaţa mea. Nu eşti… Un gând călător se înfiripă în gânduri de-o clipă. Vei fi doar un alt călător? Aştept şi parcă nu mai vreau. Mai bine spun adio… Lipsa îmi provoacă dependenţa speranţei. Golul din mine îmi strigă: există!

… şi am iubit. Dintr-o dată, fără precedent şi pentru totdeauna! Dar nu te mai caut! De mă-ntâlneşti, să nu priveşti la chipul meu, nu mă căuta în abisul ochilor mei, nu mă căuta în cântecul de pe buzele mele, nu mă căuta în fata morgana pe care ţi-o doreşti… caută-Te TU, în forma fiinţei ce-mi lipseşte aşa de mult dinlăuntrul meu. De te vei regăsi în opera mâinii marelui Maestru, completând acel gol, să ştii că te-am iubit o veşnicie, şi te voi mai iubi una, până la capătul ei… cu dor, golul cu “forma fiinţei ce-mi lipseşte aşa de mult”…

Învăț abandonarea… acel sentiment unic în mijlocul tulburării, când liniștea te învăluie și realizezi că nimic nu mai e în controlul tău…doar cazi. Te prăbușești, conștient fiind că nu mai are sens să-ți irosești zborul… speri că vei fi prins într-o învăluire a aripilor.
Zborurile trecute, sunt ca niște iluzii spulberate, vise ce îți depășesc potențialul, vise din vremi îndepărtate aduse aproape de inimi… senzorial le percepi mireasma, și dintr-o dată te trezești la realitate. Simți doar gustul prafului de pe marginea drumului, înecându-te. Umblu prin volbura viselor destrămate și învăț scuturarea… încă mă doare praful aruncat în ochi, mă doare trădarea atracției pământului, dar mi-am luat adio de la zborurile ușoare. Separarea de inițial mă aruncă pe meleagul altor idealuri, provocându-mă să caut frumusețea, punându-mi inima la încercare. Mâinile îmi sunt inerte, ochii îmi sunt acoperiți, nu mă mai îndură umblarea…mai am la dispoziție o singură bătaie de inimă să te găsesc…Ce șansă am, dintr-o singură fâlfâire a aripilor mele frânte, să nimeresc brațele tale?? Mai bine, caută-mă tu!

…

Avântul dimineților se sparge inevitabil în tăcerea nopților. Recunoscator, bărbatul rememora ca un tabiet ziua, întrebându-se cât de autentic a fost. Ce-a pus din el, oamenilor. Ce-a oferit, nici el nu ştia cu exactitate, mugurii sentimentelor mereu având nevoie de timp pentru a inflori. Dacă a trişat chiar fără să vrea, va deconta la final. Pentru că viața e despre oameni autentici şi adevărul lor curat. Relațiile sunt ca un năvod: rămân doar faptele importante. „Plevuşca” nefiind contabilizată-n cer. E nuntă-n cer la fiecare gest de iubire pe pământ…

Știa că nimeni n-are cu adevărat nevoie de problemele lui. Şi nimic din lumea asta nu poate schimba firea omului. Suferise uneori ca un câine, departe de privirea „lor”, prea prins în păienjenişul propriei pânze de păianjen. Metronomul visurilor devenind o poveste de insectar ce nu-și mai găsea locul într-o realitate plină de traficul vieții. Şi totuşi, n-a ignorat semnele ce pot aduce schimbarea. A căzut? S-a ridicat şi-a mers mai departe! A luat şuturi, pumni, a avut capul spart? Nici adevărul nu-i chiar okay pe linia frontului. Pe strada mare știa să meargă demn, alergând când era cazul de să-i sfârâie călcâiele!

Zbârnâitul alarmei se insinuă ca o lamă de cuțit, despicând timpul. De teama de a nu aluneca din nou în somn, bărbatul își mută universul în fata chiuvetei, primenindu-și fața cu apă rece ca gheața. Ridică din sprâncene, oglinda făcând valuri-valuri privirii pe jumătate adormite, cealaltă jumătate fiind cumva perplexă de tonalitatea gândurilor. Încă nu se desmeticise din visul nopții, noaptea totul părând posibil de atins. Doar viața asta ce trebuie trăită cu picioarele pe pământ face mereu ca totul să se risipească în aburii răsăritului. Cândva-undeva știe că va putea urmării urmele tălpilor. Goale, pline de pământul reavăn al întâlnirii.

Gândurile dădură brusc buluc, înecându-i zorii conștiintei:
– Te iubesc, în felul meu barbar!
Și bărbatu’ continuă navalnic:
– Nu am pace când nu sunt cu tine, chiar dacă uneori simt că mă termini cu felul tău de a fi. Vreau și nu vreau, pot și nu pot, te am și nu te am… În fiecare zi când vreau să te știu lângă mine încerc să-mi reprim zborul de supersonic al gândurilor, viteza luminii nemaipărând atât de greu de atins!

Își trase două palme: Mai că aș vrea să te fur! … răpirea din Serai are nevoie doar de o bicicletă sau doar de primul metrou în care să ne urcăm. Abandonul nu era o opțiune și nici măcar o soluție de avarie.

Să iubeşti… ceea ce iubeşti, singura cheie cu care poți atinge cerul. Şi-atât.

Restul vine de la sine, inclusiv fericirea.

Citiți și De ce să iubești un bărbat?

Bel Esprit