– Fă, fată, fă, scoal’ în sus, că vine popa cu Iordanu! I-auzi, cică dete colțu la a lu’ Retea! Doamne, ia-mă tu pe mine, dă fuga și dă cu apă pe ochi, că te prinde ca pe putoare și mă faci de râsu lumii! Ne știe iar satu’! Scoal, fă! N-auzi?
Trăgea biata bătrână de macatul gros și aspru ca rogojina, iar eu trăgeam de el înapoi, peste ochi.
– Lasă-l, maică, că mai are până ajunge la noi! Mă scol io!

Mirosea în casă a naftalină și a cenușă de brad. Maica era toată un foșnet, o încruntare și o prăpastie. Parc-o văd. Fă, da nesimțită te-a făcut tac-to ăla, nu sameni deloc cu noi. Te-ai aruncat în neamul lui de prăpădiți!
Nu pierdea niciodată ocazia să-l boscorodească pe tata, mai ales că tata era ateu convins, fost brigadier șef pe nu știu ce șantier. Cum atee eram și eu.
– Lasă-mă, mă, maică, să dorm! Lasă-mă, dracu, cu popa matale -mă smiorcăiam, încercând să înduplec ceea ce era de neînduplecat, credința ei de nestrămutat în rânduielile străvechi, în care ea văzuse lumina zilei și din care își trăgea rădăcinile alea atât de falnice, de îngrozitor de puternice și de necutremurat.

– Fă, o să te mai măriți tu când mi-oi vedea io ceafa! Ține minte ce-ți zic! Dacă nici anu ăsta nu faci rânduiala, dracu te mai ia! Că mai ai o țâră și te treci. Ce să, și-așa ești cam trecută! Te prinde două’j și ceva de ani nemăritată, gata! Aia ești! Ne facem dracu de băcănie, umblăm pe urmă prin babe să te mai mărite. Și nu știu ce dracu ai, că urâtă, așa, n-ai fi! De n-ai găsi tu unul care să te huroaie cu bătaia, să nu-mi zici pe nume! Că nu știi să taci!

Spaima ei era să nu rămân nemăritată. I se părea că, la cei 20 de ani, câți aveam pe atunci, sunt deja în pragul unei bătrâneți incipiente, dar galopante, și că șansele să îmi găsesc ursitul scad cu fiecare an în care mă încăpățânez să nu pun busuioc sfințit sub perină, în noaptea de Bobotează, ca să-mi visez ursitul, nici fir roșu, spălat în apă de Iordan, legat de inelar, nici nu arunc cu boabe de porumb în urma popii, pe care să le mătur mai apoi, să le fierb și să le mănânc noaptea, când tace toată suflarea casei, cu gândul la măritiș. Credea cu tărie că, de îndată ce voi îndeplini rânduielile strămoșești de Bobotează, toamna viitoare vor bate clopote de nuntă pentru mine.

Toca bătrâna ceapă lângă plita încinsă, cu broboada ei neagră, trasă mult în față, ca și cum un frig îngrozitor ar fi bântuit cămăruța ei joasă. Lemnele trosneau în foc, eu moțăiam sub apăsarea sufocantă a unei dulame de lână groase cât o căpiță de fân și grea cât o placă de ciment, iar ea mă boscorodea mai departe, cu voce joasă, nu joasă de tot, să n-o aud, dar nici sperând că o iau cumva în seamă. Era ca o incantație tot ce spunea. Parcă își spunea sieși un năduf interminabil, ca un ecou tânguit într-o fântână.

Și vocea i se făcea, încet-încet, o poveste lină din care mă mângâiau îngerii și în care nechezau cai fermecați prin niște grajduri împărătești, în timp ce afară viscolea grozav și acoperișul nostru de tablă ruginită se ținea cu unghiile de pereții lipiți cu chirpici. Și cădea, mi-aduc aminte, o zăpadă grasă și albă, ca un lapte cald dintr-un uger de vacă. Cădea deasă din cer ca o pătură… eu așa o vedeam, lipită cu fruntea de geamul mic și asudat, cum stăteam.

– Când ți-o da popa busuiocul, să-i pupi mâna, că nu crăpi! Și să furi repede un fir, mă, maică, că ăla de furat e cu noroc la măritiș, auziși? Îl ții la țâțe și îți găsești și tu ursitul, care-o fi prostul ăla! Că pielea – a dracu ce ai pe tine, de nu ți se-ndeamnă deloc la smerenie! Hai, mânca-o-ar mama, că proastă n-ai fi, urâtă nu ești, nici oloagă! Ascultă și tu o dată de mine, să vezi ce bine o să-ți fie! Că crapă inima în mine când văd că rămâi de căruță!
– Bine, maică, bine, hai că așa fac!
Nu știu ce m-a apucat să-i fac pe plac. Era, cred, prima oară.
Ea era întoarsă atunci cu spatele la mine, trebăluia, și i-am văzut doar puțin din fața luminată de lemnele din sobă. A tresărit. A înmărmurit puțin, puțin de tot, cât o respirație. Cred că în ea a plâns atunci un prunc mic și docil.
– Mânca-o-ar mama pe ea de fată! Apoi a privit spre ușă: Latră cățeaua, cre’că se apropie popa, ia vezi tu!
Aveam încă ștergarul în mână. Prin laptele tulbure al zăpezii am văzut două mogâldețe negre înaintând spre casa noastră. Era cu țârcovnicul.

Au deschis poarta, au înaintat pe sub bolta de vie uscată, au urcat două, trei, patru trepte, au deschis ușa și atunci a năvălit, odată cu ei, o iarnă năprasnică printre lucrurile noastre încinse… S-a amestecat prin picioare griul nemaiîntâlnit al unui cer de ianuarie și izbitor, colosal, copleșitor, un miros de busuioc tulburat și umed, cum nu cred că mai simțisem până atunci.

În Iordan botezatu-te-ai tu, Doamne… A răsunat prin toți pereții, a pătruns perinile, a zguduit lemnul podelelor și a alungat motanul bătrân de pe laviță. În numele Tatălui… Fiului… Sfântului Duh…Acum, și pururea, și în vecii vecilor!
– Săru’mâna părinte, Doamne-ajută !
…Și cădea o zăpadă albă ca un lapte gras și cald, iar eu țineam în mână un fir de busuioc și câteva boabe roșcovane de porumb uscat. …Și bunica avea obrazul senin ca o apă de lac și ochii înlăcrimați frumos, dar doar puțin, doar cât o floare sfântă, înrourată.
… Și am așteptat, pentru prima dată, să vină noaptea mai repede.