A fost nevoie doar de o secundă. Atât.

                          O secundă hotărâtoare…

Secunda care a făcut diferenţa din a face la stânga la semafor sau de a-mi continua drumul în linie dreaptă. Diferenţa de a lua decizia corectă sau nu. Oare ce mai e corect? Secunda asta a marcat diferenţa de a fi în braţele tale, de a reaprinde tot ce zace mocnit în mine, de a retrăi nişte momente fierbinţi sau de a crea unele noi şi de a face lucrul ce pare a fi corect. Niciuna dintre cele două opţiuni nu era corectă. Îmi învăţasem atât de bine lecţiile…

Te-am privit în ochi tot timpul. Ţi-am studiat chipul luminos. Ţi-am ascultat limbajul trupului, un lucru extrem de simplu, fiindcă ţipa prin toţi porii lucrul cel mai evident. Acela că mă doreai cu atâta pasiune încât am simţit cât de mult te-ai înfrânat să nu faci niciun gest necugetat. Crezi că tu n-ai stârnit în mine dorinţe de mult stinse? Crezi că atunci când mergeam atât de aproape de tine, când ne atingeam braţele la fiecare pas făcut nu-mi doream acelaşi lucru ca şi tine? Să mă lipesc de tine, să te ţin strâns în braţe şi să nu-ţi mai dau drumul niciodată?

Unele decizii însă trebuie să le luăm cu raţiunea, nu cu glasul inimii. Ciudat, n-aş fi spus asta niciodată, absolut niciodată. Toate deciziile mele au fost de-a lungul timpului dictate de inimă, de puţine ori de raţiune. Ce s-o fi întâmplat oare? Când am traversat demarcația fragilă dintre cele două? Nici eu nu mai știu…

Am crezut atunci în tine. Îmi doream cu disperare să-mi vindeci toate rănile încă sângerânde. Tu ai ales însă altceva, iar eu nu mai aveam răbdare şi înţelegere să aştept. În plus, am redescoperit ce ştiam despre mine, nu sunt făcută pentru jumătăţi de măsură deşi am crezut de multe ori că îmi stă în putere asta. Nu, nu pot şi ţi-am reamintit asta. Aveam cartea la mine, Cele cinci limbaje ale iubirii de Gary Chapmann şi voiam să ţi-o arăt, să o citeşti, poate ţie îţi putea salva mariajul. Am descoperit însă că la tine nu e nimic de salvat. Tu eşti mulţumit de viaţa ta, de căsnicia ta, deşi ce mi-ai povestit frizează cu mult limitele toleranţei. Nu, nu te judec, este strict alegerea ta, dar eu nu pot fi de acord cu asta.

 

 

                           Am fost la un pas. La o secundă.

La un viraj la stânga ca să-mi reamintesc ce ştiu deja. Da, a fost greu să aleg, dar ştiu sigur că a fost decizia corectă pentru mine. N-aş mai fi putut îndura apoi dorul de tine, n-aş mai fi fost în stare să mă reconstruiesc cu migală, aşa cum o fac de o perioadă încoace. Nu mai vreau dezamăgiri, nu mai vreau dramă. Prefer o existenţă anostă decât clipe fulminante de fericire urmate de suferinţă. Mi-ar fi fost crunt ulterior, pentru că oricât de mult mi-aş fi dorit, știam prea bine ce mă așteaptă.

Ţi-am povestit că tu ai fost ultima mea lecţie, nu mai am nevoie de altele, deşi cu un singur telefon aş fi putut scrie noi lecţii, noi poveşti. Care ar fi fost diferenţa? Câţi bărbaţi ar fi trebuit să-mi mai treacă prin suflet ca să ştiu că nu asta este calea? Cu ce ai fi fost tu diferit faţă de ei? Ei cel puţin îmi sunt aici, la îndemână, nu ca tine la kilometri distanţă. Pe ei i-am refuzat, de ce te-aş fi ales pe tine? Ţi-am zis că nu mai vreau să plâng de dor la volan, nu mai vreau să nu-mi fi aproape când am nevoie cel mai mult de tine.

Am fost mândră de mine, de alegerea făcută. De înţelepciunea de care am dat dovadă. În urmă cu ceva timp aş fi ales altfel, dar nu şi acum. În urmă cu ceva timp eram iar crunt dezamăgită şi credeam ca naiva că tu eşti soluţia. Nu, nu eşti. Nimeni nu va fi soluţia mea decât eu. Până nu reuşesc să-mi scriu povestea mea, oricine altcineva e doar un fals substitut.

               Secunda… cât de mult contează o secundă…

Eşti încă aici, dar nu pentru mine. Am vrut să te văd, să te strâng în braţe, să pot să-ţi vorbesc relaxată, nu pe fugă. Am petrecut nişte ore minunate, am râs mult, am trăit un sentiment de prietenie şi siguranţă, am ştiut că în alt context m-aş fi îndrăgostit iremediabil de tine dar am şi privit cu tristeţe pe geam, o tristeţe pe care doar eu o ştiu şi simt, am înţeles calvarul prin care treci şi sper să-ţi fie bine. Chiar îţi doresc asta.

Numai că vezi tu, fiecare are propria cruce de dus pe umeri și nimeni altcineva nu i-o poate purta.

 

Citiți și Între noi au fost mii de cuvinte nespuse, de același autor.

Pe Fabiola Ion o găsiți aici.