La ora când omenirea se închină mai mult ca oricând zeului Ban, când analfabetismul devine politică guvernamentală, când cartea costă cât un pachet de țigări și tot nu se vinde, când numărul de cititori riscă să fie depășit de numărul de autori, devine legitimă întrebarea: pentru ce/ cine mai scriem?

Scrisul&cărțile, ecuația perfectă

Cărțile zac prin rafturi prăfuite sau în depozite insalubre, cât mai este până când vom asista la arderea acestora în piețe publice, ca pedeapsă pentru insolența de a scrie/ publica?
Cugetând la existența de Cenușăreasă a culturii, ne întrebăm moromețian „noi încotro mergem, Domnule”?

NIȘTE POEȚI

Călăul se trezi

dintr-un somn al neplăcerii

și se grăbi ca tot omul

spre slujbă,

tăie cerul în două

și-și făcu sandwich din două stele

rătăcite de la ultima împerechere

a Universului,

la locul de muncă așteptau

frumoși și cuminți

niște poeți,

au scris „contra”, dă-i dracu’

spuse judele,

iar călăul ridică securea și lovi,

peste piața martirilor

începu să ningă cu versuri,

era ora când Dumnezeu se cam supără

și deschise o nouă secție în iad

pentru condeierii care au sărit

din epocă,

Petre, bă, Petre, ocupă-te d-ăștia,

ciudații,

prea s-au înmulțit

și vor odihnă la mine, acum,

de ce nu i-o fi primind diavolul?,

are și el tot destule posibilități.

Citiți și Urmează stația Paradisul provizoriu…