La ora când omenirea se închină mai mult ca oricând zeului Ban, când analfabetismul devine politică guvernamentală, când cartea costă cât un pachet de țigări și tot nu se vinde, când numărul de cititori riscă să fie depășit de numărul de autori, devine legitimă întrebarea: pentru ce/ cine mai scriem?

Scrisul&cărțile, ecuația perfectă
Cărțile zac prin rafturi prăfuite sau în depozite insalubre, cât mai este până când vom asista la arderea acestora în piețe publice, ca pedeapsă pentru insolența de a scrie/ publica?
Cugetând la existența de Cenușăreasă a culturii, ne întrebăm moromețian „noi încotro mergem, Domnule”?
NIȘTE POEȚI
Călăul se trezi
dintr-un somn al neplăcerii
și se grăbi ca tot omul
spre slujbă,
tăie cerul în două
și-și făcu sandwich din două stele
rătăcite de la ultima împerechere
a Universului,
la locul de muncă așteptau
frumoși și cuminți
niște poeți,
au scris „contra”, dă-i dracu’
spuse judele,
iar călăul ridică securea și lovi,
peste piața martirilor
începu să ningă cu versuri,
era ora când Dumnezeu se cam supără
și deschise o nouă secție în iad
pentru condeierii care au sărit
din epocă,
Petre, bă, Petre, ocupă-te d-ăștia,
ciudații,
prea s-au înmulțit
și vor odihnă la mine, acum,
de ce nu i-o fi primind diavolul?,
are și el tot destule posibilități.
Citiți și Urmează stația Paradisul provizoriu…
