Uneori mi-e tare dor de cea de dinaintea întregii poveşti sau a poveştii ce i-a precedat, dar acum ştiu că niciodată, dar absolut niciodată, nu voi mai fi acea persoană. M-am străduit, am cheltuit energie, i-am smuls visului din mine pană cu pană din aripile ce deja erau desfăcute pentru a-şi atinge scopul. Acela de a deveni un lucru real, al naibii de tangibil.
A fost degeaba.
M-am întors iar şi iar în acel punct, la cea obsesivă întrebare, mi-am disecat sufletul să-l înţeleg de ce încă mai simte, dar totul a fost în zadar. Nici el, nici eu, nu ne puteam explica de ce încă îl mai iubesc.
De ce a trebuit să îl cunosc aşa, de ce a trebuit să trăiesc zilnic durerea dorului de el, de ce nimeni şi nimic nu a putut să mi-l şteargă de acolo când existau toate argumentele logice să se întâmple asta.
Mă simt zilnic scindată de întrebările eternelor enigme din viaţa oricărei femei aflată în situaţia de a alege. Până la urmă e vorba de alegerile pe care le face, zi de zi.
Sau despre ce îşi doreşte din tot sufletul dar nu poate avea.
Teama de a nu greşi mă macină zilnic. Şi nu pentru că a greşi e omeneşte şi inevitabil, doar că fiecare greşeală are preţul ei iar eu încă nu sunt pregătită să îl plătesc pe al meu.
Uneori scindarea asta mă oboseşte teribil. Alteori îmi dă aripi. E ciudat cum o alegere ca aceasta mă face să mă simt vie, să simt pulsând viața în mine mai aprig ca niciodată. E ciudat cum, aflată la răscrure de drumuri, eu mă simt în același timp prăbușită într-un hău adânc, dar în același timp plutind pe aripile iubirii atât de lin și de plenar încât simt tot timpul frica teribilă de a nu fi decât o amară iluzie.
Cum să nu simt toate astea când am de ales între o iubire veche, totală, pe care nu o mai pot resuscita sub nicio formă, și una nouă, vibrantă, desprinsă parcă din povești, dar care mă sperie teribil de mult?
Cum aș putea să iau decizia corectă? Ce înseamnă de fapt, o decizie corectă?
Ascultă-ți inima… se aude abia șoptit de undeva din adâncul sufletului meu, iar uneori urletul prelung al vocii îmi sfâșie orice formă de protecție pe care eu tot încerc s-o țes de zor în jurul inimii ce nu știe să facă. Cumplită trăire mi-a fost dat să simt și nu-ncetez să mă minunez cum încă funcționez, respir, mănânc, trăiesc. Dar oare eu chiar trăiesc?
Revelația n-a întârziat să apară. Sau poate chiar răspunsul. Eu, de fapt, trăiesc prin iubire. Nu știu altfel, nu concep, nu-mi pot imagina altfel viața mea. Nu pot fi ce nu sunt, nu pot ascunde ce simt, cum simt, atâta timp cât simt.
Și-atunci stau și mă întreb, de ce totuși simt scindarea asta?
Citiți și Cum să ucizi o iubire, de aceeași autoare.
Cine sunt eu? Mă întrebam adesea când îmi permiteam luxul de a lăsa eu-ul din mine să iasă la lumină. Sunt litere și scris. Sunt muzică în timpuri reci și ploioase. Sunt zâmbet oricum, oriunde. Sunt iubire, inocență și pasiune. Sunt cuvinte nerostite și vise împlinite. Sunt eșecuri și dezamăgiri. Sunt tot ce mi-am dorit să fiu, dar cu permanenta dorință de a avea întotdeauna un gând bun, o faptă pe măsură și un vis îndrăzneț.
