În dimineața asta marea a dispărut. Cerul este alb și se aud glasuri mici de vrăbiuțe și de rândunele. Câte un câine latră în liniștea dimineții. Se mai aude cucul, care nu știe să cânte. Emite niște sunete pe care întotdeauna le asociez cu ceva neplăcut. Nici vorbă de pescăruși. Firesc, de vreme ce nu există o mare, de vreme ce cerul este ca și inexistent, de o perfectă non-culoare, un alb mat rătăcit de toate culorile pe care le poartă-n el.

Nu știu pe unde umblă pisica asta noaptea. De toamna până primăvara doarme sub plapumă, lipită de picioarele mele. Cred că s-a mutat în curte, dar nu de căldură. Am auzit că pisicile care simt că mor dispar într-o bună zi, se duc să moară singure. Așa o fi? Mi-e frică de ziua aia. Suntem împreună de 16 ani. Este prima vară când noaptea nu este lângă mine. Dimineața o strig, o caut, pentru că nu catadicsește să răspundă, atunci când nu mă strigă ea pe mine, ca să-i dau de mâncare.

Săptămâna asta am văzut două filme semnate Ingmar Bergman. Bergman, Tarkovski, Kieślowski, Wajda, Kubrik, Fellini, Bertolucci, Godard, Coen, Coppola etc, etc îmi sunt nume cunoscute de ani și ani de zile, dar nu știu să spun mare lucru despre biografia fiecăruia. Văd că Bergman a avut cinci neveste și opt copii. Wow!

Aseară am văzut „Scene dintr-o căsnicie”. Același Bergman-psihologul-de-serviciu, aceeași încercare perpetuă și, oarecum, sortită eșecului, de a înțelege mintea și sufletul omului până în determinismele lor cele mai profunde, aceeași desfășurare în interiorul diadei cuplului. Diadă care se triadifică (un termen solemn, de lemn, dar necesar – căci edificator și revelator – din limbajul de lucru al psihanalizei) la apariția terțului: o nouă iubire, survenită din senin, fără motivație, așa cum survin îndrăgostirile, în orb.

Aceeași confuzie între a fi îndrăgostit – a iubi.

Inutil să spun că filmul este excelent jucat de către doi dintre favoriții lui Bergman: Liv Ullmann și Erland Josephson, un cuplu care crede că este unul stabil, echilibrat și fericit. Destul de sintetic dialogul introspectiv. Nu vedem cupluri care să-și pună problema în termenii în care îi pune Bergman, nu vedem, în viața de zi cu zi, acest tip de discurs foarte analitic, care nu reușește, totuși, să treacă de suprafața lucrurilor (și aici sunt sigură că meseria mea este de vină, prea multe cunoștințe de psihanaliză fiind detrimentare gustării unui film ca acesta), nu vedem nicăieri capacitatea de a purta genul de discuții pe care le au cei doi, desfășurate ades cu atâta calm și pe perioade atât de lungi de timp.

Nimeni nu stă, în plin șoc, în plină durere, să fie calm și analitic, să încerce să-nțeleagă ce s-a întâmplat de s-a ajuns în situația de față. În viață, lucrurile nu stau așa. Imput filmului accentul pus pe introspecție. Prea mult (trei ore de film), prea neverosimil, prea sufocat și sufocant (aș spune, pretențios, că-i lipsește un spațiul psihic suficient ventilat), fără rupturi pentru respiro, prea lipsit de acțiune. Cu toate astea, jocul actorilor îl face un film bun, foarte bun, care mi-a plăcut. Dar nu l-aș revedea. Liv Ullmann este, pur și simplu, minunată, autentică. O capacitate uriașă de a exprima emoții. Eu i-aș fi dat un Oscar.

Una peste alta, filmul este despre prăpastia care se cască, pe nesimțite, în fiecare cuplu de pe lumea asta, un abis cu care nimeni nu e în contact și tocmai de aceea el își vede de treabă, lucrând silențios, erodând, distrugând. Un accent anume este pus pe ceea ce pentru noi, azi, este loc comun: viața sexuală, cucerire a secolului trecut, în care calitatea sexului devine, oficial, un ingredient de care se ține seama pentru a măsura buna stabilitate și satisfacție a vieții de cuplu. De parcă ar fi o casetă separată, care trebuie bifată, astfel încât toate datele corecte ale reușitei în cuplu să fie îndeplinite.

În fapt, cred că Bergman vrea, mai degrabă, să accentueze degradarea ființei umane, alunecarea ei spre arhaic, spre instincte primare, și de aceea calitatea sexului devine o necesitate ce trebuie împlinită, element esențial al bunului mers al cuplului. De aici, până la relațiile deschise din ziua de azi, iată, nu a fost decât un scurt, foarte scurt (și tragic) pas.

Un film trist. Bine făcut. Foarte bine jucat. Nu rămâi, la final, cu încântarea pe care o aștepți de la un film, dar (cel puțin în ceea ce mă privește), nici nu mi-a dat mari semne de întrebare, mari teme autoreflexive. Nu m-a răvășit. Nu m-a încântat. A fost doar interesant și a reușit să mă țină până la final. Având în vedere cât durtează filmul (2h, 50min), nu e deloc puțin.

Liniștea zilelor de sâmbătă. Între timp, cineva a dat cu o acuarelă uniformă pe tot cerul. Un bleu apos și dulce se-ntinde cât văd cu ochii, printre ramuri de nuc încărcate și glasuri de guguștiuci. Când și când, văitătura îndepărtată a câte unui pescăruș, ca o durere aprigă, scurtă, ca o gheară care smulge o părticică din mine. Este atâta liniște, atâta bleu, atâta limpede și trist în aerul ăsta de oraș de provincie acoperit de praf și de mucegai. Orașul care te face să vrei să dormi continuu.

Într-o mare de atrocități, somnul este cel mai bun anestezic.

Citiți și In the mood for love