The Kiss – „Sărutul” este cea mai cunoscută operă de artă a lui Gustav Klimt, o capodoperă pe care, doar privind-o, ajungi să înţelegi că arta este desăvârşirea formei în material şi idee întrupată în corpul unei culori esenţializate. Adăpostită de către Galeriile de Artă din Viena, unde este considerată o avuţie naţională, pictura de 180cm x 180cm atrage ca un magnet mii de vizitatori veniţi să caute emoţia autentică şi să privească nemijlocit cuplul scăldat în aur, întruchipând momentul sacru al contopirii îndrăgostiţilor prin sărut.

Povestea începe în 1903, când, călătorind în Italia, mai precis la Ravenna, Klimt e cuprins de extaz în faţa frescelor şi a mozaicurilor din Bazilica San Vitale, una dintre cele mai cunoscute opere de patrimoniu bizantin universal, aflată pe lista UNESCO.

Foiţa de aur care îmbrăca unele piese i-a declanşat artistului o impresie profundă, venită dinspre propriul trecut, de la tatăl şi fratele său, Ernst, artişti, la rândul lor, maeştri ai gravurii în aur. Originea operei de artă se află, în izvoarele ei autentice, în biografia autorului, mai cu seamă în acele reprezentări din care existenţa îşi trage sevele pentru anii maturităţii.

„Nu sunt interesat de propria-mi persoană ca subiect, ci de ceilalți și, mai cu seamă, de femei…”

Gustav Klimt şi Emilia Flöge

Femeia din pictură

Partenera de creaţie, artă şi viaţă a lui Gustav Klimt, Emilia Flöge a condus, împreună cu surorile ei, Pauline şi Helene, unul dintre cele mai faimoase saloane de modă vieneză Art Nouveau, numit „Schwestern Flöge”, care a fost înființat în 1904 de Josef Hoffmann și Kolo Moser pe celebra Mariahilfer Strasse în „Casa Piccola”, Viena. Înainte de Coco Chanel sau Christian Dior, Emilia a creat tiparul rochiilor vaporoase, numite mai apoi rochii-clopot, cu mâneci largi şi înzorzonate, evocând libertatea şi naturaleţea cu care corpul uman se integrează naturii, abandonându-se stihiilor.

Relaţia dintre cei doi artişti avea multe nuanţe care nu au scăpat criticilor, pentru că erau în primul rând cap de afiş în boema vieneză, apoi pentru că formau un cuplu desăvârşit, care cu greu putea fi ignorat în public. În cartea Gustav Klimt & Emilie Flöge: An Artist and His Muse, Wolfgang Fischer scoate la lumină multiplele faţete ale personalităţii celor doi, demonstrând cu argumente pertinente şi faptul că în celebra pictură a lui Klimt se regăsesc cei doi, Gustav şi Emilie, topiţi într-o efigie asemănătoare simbolurilor yin şi yang. Opinia nu a fost singulară:  Alfred Weidinger (istoric de artă și director adjunct al Muzeului Belvedere din Viena), a reluat-o într-un interviu la emisiunea „Klimt am Attersee” de la ORF.

Stilul bizantin şi atracţia către unicitate

Bizanţul, cu toate formele artei sale neperisabile, a constituit pentru Klimt un punct de reper în fixarea coordonatelor estetice ale operei sale, care tânjea după o formă puternică, stabilă, irepetabilă: uniunea mistică dintre om şi univers, dintre iubirea spirituală şi cea trupească, dintre energiile lumii de sus şi cele ale lumii de dincolo de abisuri, contopire într-un singur scenariu, cel al idealităţii. Iar pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus „Golden period” sau „Epoca de Aur”, în toate sensurile posibile.

The Kiss – Gustav Klimt

Despre pictură

Una din ipostazele oricărei relaţii de iubire. Un titlul pe cât de simplu, pe atât de provocator, pentru că spectatorul devine interesat ce s-ar mai putea inova pe această temă. Acesta este şi marele atu al Sărutului lui Gustav Klimt, pentru că îşi devoalează sensurile treptat, la repetate contemplări, fără a şi le epuiza, practic, niciodată. După cum spunea şi Umberto Eco în „Opera aperta”, orice lucrare de artă se pretează unui număr infinit de interpretări, pentru că oamenii care se apropie spre a-i descifra misterul sunt unici, ăn felul lor, în funcţie de educaţie, cultură, simţ estetic, gust şi mod de percepţie a lumii prin artă. Aşadar, putem citi multe interpretări, dar a noastră va fi cea care va ajunge să ne mulţumească din punct de vedere emoţional şi estetic.

Întâi de toate, fundalul. Sau, mai bine zis, straturile suprapuse ale unui fundal care, prin contrastul obţinut, sugerează prezenţa unei energii a universului care adună laolaltă toate elementele primordiale: apă, aer, foc, pământ, toate se regăsesc într-un balans al formelor care umplu spaţiul pe care se proiectează cuplul. Florile amintesc de primăvara eternă a iubirii, de fluxul neîntrerupt al timpului care aduce cu sine armonia primordială. Preferinţa sre culoarea mov, cu nuanţele specifice, sugerează o stare de transă creatoare, la marginea efectelor halucinatorii (ca la Bacovia).

Formele geometrice, aflate undeva între pătrat şi dreptunghi, voit neregulate, insinuează în acest decor ce imită culoarea pământului sau, de ce nu, a deşertului care creează senzaţia infinitului, ideea pe care o dau şi fractalii, aceea că perfecţiunea, la modul general, e o alcătuire de elemente pe care doar privirea celor iniţiaţi o poate pătrunde. Sau, poate, sugestia că nu există, în natură, decât forme, mai mult sau mai puţin vizibile, pe care doar întregul le poate pune în lumină şi le poate integra într-o structură unitară. Poate…

Ţesătura care îmbracă imaginea cuplului aduce în prim-plan o reprezentare a simbolisticii duale: masculin şi feminin, fiecare cu modul său de expresie. Geometrie şi cromatică sugerând forţa, virilitatea, sobrietatea construcţiilor masive, frânturi de fresce şi jocuri de nonculoare se amestecă aproape insesizabil, nefrânt, cu blândeţea cromatică şi senzuală a formelor circulare, imaginând puritatea, frumuseţea, inefabilul naturii vegetale. Culorile vibrante reprezintă energia feminină, circulară, însufleţind edificiul masculin cu note de melodii astrale. Florile din părul femeii curg precum o iederă, din ce în ce mai aprinse, în materialul care o îmbracă şi se prelungesc în covorul  vegetal din care pornesc toate cele animate în universul în care trăim. Contopirea cuplului androginic-umanizat cu natura din care au purces toate, aceasta este o idee importantă.

Corpul este perfect integrat în natură, a cărei prelungire se face simţită în fiecare venă, în fiecare încreţitură a pielii sau în încordarea unui muşchi. S-ar fi putut spune că bărbatul surclasează femeia în postură şi înălţime, dar există un detaliu care aduce cu sine o altă perspectivă: femeia este îngenuncheată, în iarba cu flori, iar picioarele ei par a fi capătul întinderii de piatră, după care urmează abisul. Interpretarea? Ei, acum e acum.

Am putea spune că sărutul salvator opreşte căderea în abis, sau că un tragic Orfeu încearcă să împiedice fatalul deznodământ: gesturile par crispate (vedeţi, folosesc foarte des verbul „a părea”), mâinile încleştate ca într-o nefirească rugă, mâna femeii pe gâtul bărbatului are degetele chircite, cea cu care îi cuprinde cealaltă mână e lipsită de puterea unei reale pasiuni care i-ar da forţa să strângă a adorare… Ochii închişi ar putea sugera intensitatea momentului, pasiunea dincolo de graniţele fiinţei, sau, poate, moartea care aduce liniştea şi firescul de pe faţa femeii îmbrăţişate. Coconul de aur care îi cuprinde ar însemna, atunci, că momentul este unul profund simbolic, mai mult decât ar putea fi decriptat la cea mai amănunţită analiză.

Frunzele de iederă din părul lui, monocromatice, captive între şuviţele negru abanos, faţa întoarsă către femeie, lăsând la lumină doar conturul de os, mâinile bărbatului mai degrabă feminine, cu degete lungi, de artist – toate acestea mă duc cu gândul la Orfeu, arhetip al androginului care îşi trăieşte aici momentul dramatic al separării şi blestemul de a se căuta în vecii vecilor…

„Sărutul de la marginea prăpastiei” nu e oare „salvarea” pe care şi-ar fi dorit-o Orfeu pentru a întoarce nefericita soartă din drumul spre fatalitate? Cu toată puterea lui, încercând s-o smulgă pe abia pierduta Euridice din braţele morţii… O senzaţie de disperată încercare de a se salva din faţa unei pierderi abisale transmite această pictură, care ar trebui interpretată mai degrabă în cheie psihanalitică. Nu e necunoscut faptul că Gustav Klimt a fost un pasionat cercetător al operei freudiene şi un admirator al acestuia, fiind contemporani şi compatrioţi, în definitiv.

Faptul că iubirea e perisabilă, se ştie, pentru că acesta este, în fapt, destinul fiinţei umane. Rămâne deschisă calea spre o firească reîntoarcere la cele primordiale, ca o singură soluţie de salvare din faţa timpului care ne fură totul, încetul cu încetul, dar atât de sigur pe sine…

Iată amănuntul care, după părerea mea, deschide cele mai multe căi de interpretare…

Musuem Photo of The Kiss by Gustav Klimt