te rog, și i-am prins mâna metalică, dar
am rămas c-o mănușă
ca o piele de șarpe
lepădată ‘nadins
pe locul în care
cerul dădea cu burta grea de pământ
urme rotunde, de căprioară, de țeavă de pușcă
martore uluite ale unei zăpezi
făr’ de nume
înfloreau
tânguindu-se înghețat
împreună, afară din mine
repezi.
fă-mi loc în
întuneric nu mai aștept ziua
ce (nu) va să vină
lațul efemeridelor se strânge
și-n gâtul lui e o locomotivă cu abur
cărbuni în loc de inimă.
foto tumblr.com
Citește și de unde această neliniște
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
