„Realitatea este un clișeu din care scăpăm cu ajutorul metaforei”
Walace Stevens
să o mențină în viață era acordul sus-jos
hârjoană de bastard al octavei
o scară pusă cuvintelor
ele coboară cu treptele-n dinți teama nu li se-aude
când dau să se-ntoarcă
nicio perfecțiune nu
pune lujeri la capătul patului și-atunci
speranța lama și-o oglindește-n gleznele lor prea des urcătoare
ascultă, câinele venețian schelălăie în coșul ei de sticlă
cu singurul jind să roadă
scara ce-i ciuruie limba, acea
lătrătură la utopii către care toți se îmbarcă
lăsând-o singură
cu poarta deschisă în piept
hmm, să o mențină în viață?
hârjoană de bastard al octavei
gg
foto credit sursa
încerc să-mi amintesc era vineri seara trecuse
de miezul secolului și
mă uitam la viața mea frumoasă și răvășită
ca o cameră de hotel după o noapte de dragoste
stăteai în dreptul ferestrei scoteai dintr-o cutie
reguli pe care le-ndoiai amuzat la un capăt
toiege numai bune de sprijinit secunde ratate
să treacă strada spre un alt adăpost din care
toți au fugit, dar au lăsat lampa-nflorită să joace
ultimul renghi nopții pusă cu botul
pe cealaltă jumătate a vieții… Citește și trecuse de miezul secolului
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
