Să-mi pui în buzunar câteva semințe

Gabriela Coman Hornoiu

Își ținea capul pe umărul lui. El îi împletea părul pe degete, din când în când își lipea buzele de fruntea ei.

– Cum te voi găsi? Cum voi ajunge la tine?

– Ai să mă găsești. Voi construi o casuță cu cerdac, va fi albă, de jur împrejur voi planta zorele albastre care se vor întinde pe gard. Vor privi drumul, te vor aștepta. Să-mi pui în buzunar câteva semințe. Mâine cumpăr o yală, vă las vouă două chei. Una o iau eu. Să nu te grăbești, ai atâtea de făcut pe aici. Când vii, să aduci fotografii!

– Și dacă voi pierde cheia?

– Nu voi încuia niciodată ușa.

– Și ei ce-i voi spune?

– Când va crește, să-i dai cheia.

Am purtat în pântec o stea. Când a crescut, a găsit cheia.

– Mama, o cheie? De unde o ai? De ce o ții în săculeț roșu? Ha, ha. O ai de la un iubit?

– Este cheia ta. Au fost trei. Una i-am strecurat-o tatălui tău în buzunar. Una este a mea, și asta este cheia ta.

– Ce vom descuia cu ea?

– Poarta cerului.

– Sunteți nebuni? Când ți-a dăruit-o?

– Cu o seară înainte de-a intra în comă. A cumpărat o yală cu trei chei, le-am împărțit.

– Ai păstrat-o atâta vreme?

– Am păstrat tot. Unele ți le-am dăruit deja. Pentru cheie așteptam. Înainte să plec ți-aș fi scris un bilet și ți-aș fi lăsat cheia.

– Spune-mi povestea.

S-a cuibărit în brațele mele, îi împleteam părul pe degete, din când în când îi sărutam fruntea. Lacrimi mari îmi țâșneau prin colțul ochilor. Când am terminat de povestit, mi-a sărutat mâna.

În noaptea în care am vegheat-o, spre dimineață, mi-am amintit de cheie, am fugit acasă, am căutat-o la ea în cameră, m-am întors și i-am strecurat-o în geantă. Să deschidă porta cerului.

I-am pus și câteva semințe de zorele albastre.

– Mama, o să te așteptăm. O să-i spun lui tata cât l-ai iubit. Să nu plângi. Toată viața ai plâns. Amândoi ți-am promis Raiul pe pământ, dar tu ești femeie deșteaptă, l-ai clădit singură. Îmi pare rău că nu ți-am spus mai des că te iubesc. Promite-mi că n-ai să-ți pierzi mințile. M-ai învățat să pictez, m-ai îndemnat să scriu, să mă eliberez. Să desenezi. Promit că nu voi râde de copacii tăi înfloriți. Nici de căsuțele albe învelite în zorele albastre. De ce-ți plac zorelele albastre? Ai o poveste despre ele?