Există o boală ce își înfige din ce în ce mai adînc rădăcinile în sufletele și mințile multor oameni. Boala complicațiilor inutile. A întortocherilor, a răsucirilor de cuvinte și limbă, a mesajelor criptate și a ideilor cu mesaj ascuns, subliminal.
Ne ancorăm în metafore și cuvinte cu multi-înțeles, în enigma fizionomiilor și în ascunzișul privirilor din spatele pleoapelor pe jumătate coborîte. Adulăm ocolișurile și ridicăm la rang de cinste pitirea în spatele mișcărilor misterioase ale trupului și minții.
Nu ne mai face plăcere exprimarea directă, cinstită și lipsită de portițe de scăpare. Jucăm la derută și ascundem ași în mîneci, ne pierdem printre cuvinte ale căror sensuri de multe ori ne scapă, le folosim pentru încărcătura lor emoțională, le periem și le gîdilăm, smulgîndu-le conotații de multe ori departe de ceea ce vrem să exprimăm cu ajutorul lor.
Nu mai știm sau nu mai vrem să coborîm în subsolul vocabularului, să scoatem din mizerie acele cuvinte simple care spun exact ceea ce vor să spună. Suntem beți de poezie și metafore și ni se împleticesc limbile în căutarea înșiruirilor pompoase de litere, din dorința de a epata.
Sărmanele cuvinte simple, lipsite de sensuri ascunse. Pe ele se pot baza oricînd scriitura aleasă și poezia. Uităm însă să le cinstim așa cum se cuvine, azvîrlindu-le în beciul plin de întuneric, uitînd de ele. Cînd și cînd reușesc însă să scoată capul la lumină și să tragă o gură de aer curat, atunci cînd cineva are nevoie de ele pentru a spune, de exemplu, “Te iubesc”. Spus simplu, fără poezie, fără conotații.
Sunt trăiri pe care doar cuvintele simple le pot exprima și doar atunci le curățăm de praf și de mizerie și le folosim. O facem însă din ce în ce mai rar.
Să fie oare din cauză că iubim din ce în ce mai puțin?
Citiți și Ceasul, de același autor.
