„A crea înseamnă a trăi atât visul, cât şi viaţa”, spunea Romain Rolland.
Profesor de istoria muzicii la Sorbona, de istoria artelor la diverse alte instituții de învățământ, dublu licențiat în muzică și filozofie față de care rămâne toată viața un îndrăgostit fidel, pasionat de biografia marilor artiști cărora le dedică scrieri importante (Michelangelo, Händel, Tolstoi, Mahatma Gandhi şi Charles Peguy), autor a două teze de doctorat: Les Origines du theatre lyrique moderne (Originile teatrului liric modern) și Causes du declin de la peinture italienne au cours XVIe siecle (Cauzele declinului picturii italiene in secolul al XVI-lea), prozator consacrat printr-o operă literară destul de restrânsă, dar de o forță epică impresionantă, vădită în romanele Colas Breugnon (1919), Pierre et Luce (1920), Clerambault (1920) și L’Ame enchantee (Inima vrăjită, 1922-1933), Romain Rolland (29 ianuarie 1866 — 30 decembrie 1944) rămâne în conștiința literară a secolului trecut drept cel mai important scriitor-cetățean, iar numele său va fi indisolubil legat de cel al lui Jean-Cristophe, personajul eponim căruia, împrumutându-i biografia, îl va face cunoscut întregii lumi.
Aventura epică a acestui tânăr în formare, desfășurată într-un Bildungsroman de proporții magnifice – 10 volume – va duce la o dreaptă valorizare a autorului, care va primi Le Grand Prix de l’Académie française în 1913, iar în 1915, imediat după publicarea ultimului volum, Premiul Nobel, motivat de juriu „ca un omagiu adus înaltului idealism al creaţiei lui literare şi simpatiei şi dragostei de adevăr cu care a descris diferite tipuri umane, a contribuit decisiv la impunerea acestui scriitor, devenit în ochii publicului cititor un apostol al toleranţei şi al pacifismului. A fost preocupat de altfel de tot ceea ce însemna spiritualitate, de tot ce se afla „au dessur de la mele”.
Indiferent de gen, scrierile lui Rolland se învârt în jurul căutării fericirii, sensului și adevărului de către umanitate. Jean Christophe Krafft și Anette Rivière, personajele principale din seria de romane Jean-Christophe și L’Ame enchantée (”Sufletul fermecat”), luptă pentru supraviețuirea lor spirituală și materială. Rolland a inventat termenul de „roman-fleuve” (literal „roman-fluviu”) pentru a descrie natura acestei serii de romane.
Romain Rolland a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1915, ca recunoaștere pentru „idealismul înalt al producției sale literare și pentru simpatia și dragostea de adevăr cu care a descris diferite tipuri de ființe umane.”
În spatele acestei biografii profane, accesibile printr-un singur click pe Internet, stau însă multe aspecte care i-au influențat devenirea, la fel de complexă precum cea a personajului alter ego pe care l-a construit magistral: o inteligență nativă, calibrată de puternice predispoziții artistice și speculative, generând apetența spre umanioare, un simț muzical deosebit, ceea ce i-a permis captarea unor sonorități de mare finețe ale cuvintelor și ale sensurilor de profunzime ale limbii, o perseverență aproape de limita superioară a unei absolute dedicări în sfera studiului, o capacitate intelectuală impresionantă, clădită pe o memorie colosală, în fine, o înțelegere superioară a sensului vieții ca dăruire față de ceilalți, asumată ca misiune etică și civică autentică.
În plus, ceea ce ar putea trece neobservat la prima vedere, faptul că Rolland s-a născut în plină epocă de afirmare a unei efervescențe culturale și estetice majore prin cele două orientări care au schimbat definitiv fața literaturii moderne: pe de-o parte romantismul, exaltând virtuțile fanteziei și ale sensibilității, filtrate printr-o receptare senzitiv-senzorială a universului înconjurător, pe de altă parte realismul, re-construind realitatea pe principiul mimesis-ului aristotelic, aducând în prim-planul resurselor inspiraționale dinamica psihologică a individului și a colectivității, precum și o finețe impresionantă a analizei în detaliu a realității, ca suport al veridicității operei.
Indubitabil, cele două filoane estetice sunt remarcabil împletite în opera sa, conducând cititorul, precum un fir al Ariadnei, către o receptare polifonică a substraturilor ei. În fond, romanul său își trage sevele dintr-o viziune sentimentală a autorului asupra personajelor sale, în construcția cărora se raportează permanent la stările, pasiunile, iluziile și tumultuoasele prefaceri sufletești ce stau la baza evoluției lor.
Construcția lor se face însă în plin spirit realist, pentru că romancierul procedează ca un adevărat analist al stărilor de conștiință generate de impactul lor cu societatea și cu angrenajul relațiilor intra-umane specifice societății burgheze a perioadei respective. Iată un fragment revelator din capitolul „Minna”, partea a treia din primul volum al romanului „Jean-Cristophe”:
Dar trăiau și clipe de negrăită poezie. Ele izbucneau deodată în miezul zilelor destul de șterse, întocmai ca o rază de soare ce se strecoară prin ceață. O privire, un gest, un cuvânt care nu însemnau mai nimic îi umpleau de bucurie; chiar și acel „la revedere” seara, pe scara slab luminată, sau ochii care se căutau, se ghiceau în semiobscuritate, înfiorarea mâinilor de-abia atinse, tremurul glasului – toate aceste mărunte nimicuri erau seva care le străbătea amintirile în toiul nopții, când dormeau atât de ușor, încât fiecare bătaie a pendulei îi deștepta și când, ca murmurul unei ape, inima lor îngâna: „Mă iubește”.
Finalul aceluiași prim volum devine o cheie de lectură pentru desfășurarea evenimentelor celui de-al doilea, pentru că strategia nedisimulată, exprimată direct de către autor, este de a susține interesul cititorului printr-o doză substanțială de optimism și vitalitate. Un sentiment al apartenenței ființei umane la universul în care viețuiește devine o garanție a forței sale de a impresiona, care se menține de-a lungul întregii construcții epice. Lecția lui Rolland e simplă: atâta timp cât are idealuri, omul are viitor.
Se îndreptă spre oraș. Zăpada înghețată îi scârțâia sub pași. Asprul crivăț al iernii înfiora, pe deal, ramurile despuiate ale copacilor piperniciți. Îi înroșea obrajii, îi ardea pielea, îi biciuia sângele. În vale, acoperișurile roșii ale caselor râdeau în soarele strălucitor și rece. Aerul era tare și aspru. Pământul înghețat părea că freamătă de o strașnică bucurie, ca și inima lui Cristophe. Gândea:
– Mă voi redeștepta și eu.
Ochii îi lăcrimau încă. Și-i șterse cu dosul palmei și privi râzând la soarele care se pierdea sub o perdea de aburi. Norii, grei de zăpadă, treceau deasupra orașului, biciuiți de vijelie. Le dădu cu tifla. Sufla un vânt înghețat.
–Suflă, vântule, suflă!… Fă ce vrei cu mine. Ia-mă cu tine!… Știu foarte bine unde voi ajunge.
Citiți și Ultima duminică din an, de Monica Bologa
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
