”George Țărnea e dintre aceia ale cărui versuri le fredonăm fără să știm ale cui sunt…
Ei bine, haideți să încercăm doar câteva exerciții de memorie. De câte ori nu ați auzit stihurile ce urmează? “E frumos, e prea frumos la tine-n suflet / E târziu, e prea târziu la mine-n gând/ Împărtășim, împărtășim aceeași taină/ Dar nu se știe, nu se știe până când./ Prea multe păsări cardinale/ Intre iluzii se rotesc / Contaminând cu ascensoare / Misterul nostru pământesc’.
Și de câte ori ați spus: acesta este un vers scris de George Țărnea, poetul “iubirilor secrete”? Dar “Scrisoarea de adio”, atât de marcată de vocea lui Mircea Baniciu, de câte ori i-ați atribuit-o lui sau ați fost tentați să o legați mai degrabă de aura lui Nichita Stănescu sau a lui Adrian Paunescu?
“Iubito, câtă lume între noi, / Numărători de ploi din doi in doi,/ Și dintr-un ochi de dor necunoscut/ Câte zăpezi pe buze ne-au crescut. / Ascultă-mă si lasă-mă să strig/ Mi-e frică de-ntuneric și de frig/ Și nu mai vreau să știu pân’ la sfârșit/ Cine-a iubit frumos, cine-a mințit.”
Continuare articol sursa
Risipitorul de iubire
Am hrănit orgoliul ucigând iubiri
Şi-mi asum sentinţa iernii din priviri.
Pentru mulţi paiaţă, la puţini îndemn,
M-am purtat cu zeii şi fricos şi demn.
M-am târât pe burtă, am zburat prin cer
Fără ca vreodată învoiri să cer.
Partea mea cea neagră cu noroiul mort
Părţii mele albe i-a tot fost suport.
S-au tot rupt din mine cei flămânzi de har
Fără să-şi asume ultimul pahar.
E degeaba înger, drac plătit din plin,
Înălţarea mi-este singurul declin.
Bun de pus la rană,
Rău de pus la zid,
Numai eu ştiu taina fiecărui rit.
Numai eu dau seamă
Pentru cât am fost
Înţelept de singur, fericit de prost.
Prea uşor pierd vremea şi prea greu strâng bani
Să mai ştiu ce-nseamnă preţul unor ani.
Dar cu toate-acestea, le ofer mereu
Altor ani de-a valma casă-n trupul meu.
Numai să nu-mi ceară de grăbiţi ce sunt
Vreo scadenţă-n schimbul nimbului de sfânt.
Că n-am nici starea să mă pot schimba,
Nici să-i zic iubirii dintr-odată ba.
Prea lumesc de tânăr şi prea-n toi petrec
Să-mi umbrească firea anii care trec.
S-or găsi pe urmă despre cel ce-am fost
şi cuvinte bune, înţelesul prost.
Citește și Poetul iubirii
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
