Amare fuseseră ultimele nopți și zadarnică frământarea! Lucrurile se complicau la fiecare secundă aproape și nu era timp să le așeze într-o ordine firească, să le poată întoarce pe toate părțile. Presiunile erau din ce în ce mai mari, nici măcar la Ana nu mai avusese răgazul să se gândească, și cât îi scria de dulce, încercând să-l liniștească! Era furtună în sufletul lui cum nu mai fusese niciodată… Se legase de țara asta cu mii de fire nevăzute și îi intrase în sânge cu toată frumusețea ei nepământeană, parcă… Se simțea crescut din oasele și din carnea ei ca dintr-o mater dolorosa pe care jurase s-o apere cu propria ființă, și așa trebuia să se facă, pentru că era voia lui și nu admitea abatere.
Regina Elena și Regele MIhai I
Cuvântul unui Rege față de sine și față de țară era trecut între poruncile biblice, iar el știa că sacrul nu e impus de undeva de sus, ci e născut în om și asumat de el pe viață și pe moarte. Ce era de făcut? Ah, dacă ar fi putut să lupte împotriva tuturor, dar rămăsese singur și, în plus, nu putea arunca povara în spatele nimănui. Soarta lui, soarta României, soarta unui popor care-și pusese în el nădejdea, după atâta amar de vreme vitregă… România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos, gândea aproape cu voce tare, așa va fi și de acum încolo, așa trebuia să fie!
Regina Elena A României, mama Regelui Mihai I
Iar Regina părea din ce în ce mai îngândurată, intuind dezastrul, dar nelăsând nicio urmă de îngrijorare să-i umbrească fața… încă nu se vindecase de coșmarul evenimentelor din 23 august, care puseseră în pericol viața lui Mihai, incendierea reședinței, moartea subită a fratelui său, și apoi toată mascarada schimbării puterii și ascensiunea acelor otrepe care-și mânjiseră demnitatea aservindu-se puterilor străine… trebuia să-i fie ajutor acestui copil încă, deși adolescent, lumina ochilor ei…
Regele Mihai I la PELEȘ
Peleșul se scaldă într-o lumină albă a unei dimineți de târziu decembrie cu multă zăpadă, iar din grădina Palatului, aranjată cu atâta minuțiozitate de mama lui și îngrijită ani întregi, se văd munții atât de aproape și îi dau o putere de neimaginat… deși pașii i se pierd tăcuți pe aleea către Pelișor. La ceasul zorilor, fruntea îi arde încă și nesomnul îl face să simtă mai acut frigul… mâine va pleca la București, chemat în grabă de noii dispunători de soarta țării, care nu-l vor menaja deloc… știa că e indezirabil și că soarta sa fusese jucată de mână străină, fără noroc. Nu va putea lăsa nici un fel de emoție să transpară, nu avea voie să fie slab, să fie om, nici măcar acest privilegiu nu și-l putea permite, urma să fie ca și Isus, crucificat, și n-avea voie să sângereze, pentru că ai lui trebuiau să se îmbărbăteze din puterea lui… Știa și că va fi o scurtă piesă de teatru cu niște cabotini și că degeaba ar fi încercat să-i schimbe el, de unul singur, scenariul… se întreba doar până unde vor merge și realiza că începuse să nu-i mai pese ce se va întâmpla cu el, odată ce era silit să se dea la o parte din drum…
Ziua de 30 decembrie s-a scris cu propriul lui sânge, care nu putea permite să se întâmple grozăvia… mâna i-a tremurat o clipă semnând actul abdicării, înfricoșată de ceea ce se va întâmpla cu țara asta adorată și binecuvântată de Dumnezeu; pentru el, nici măcar teamă, ci un sentiment că așa cum se întâmplau lucrurile, nu puteau fi cu nimic influențate dacă s-ar fi oferit cu propria viață în schimb… îi înconjuraseră casa, îi tăiaseră telefoanele, iar garda îi fusese arestată… apoi șantajul, care-l oripila… studenții aceia n-aveau nicio vină… plecarea lui nu va însemna nimic mai mult decât o ușurare pentru noul guvern, dar de acolo unde se va stabili, și-ar fi putut ajuta din umbră poporul… biata țară… pe mâna veneticilor, ce soartă va apuca?
Dar nu mai era timp de gânduri, avea și acum în minte fețele încruntate ale lui Petru Groza și a lui Dej, și nu i se păruse când simțise din spate răceala unui pistol între coaste. Drumul înapoi spre Peleș fusese o goană nebună și nu avea decât două ceasuri să-și strângă lucrurile și să ajungă la gară, unde îl aștepta o garnitură special ”aranjată”… ”în cinstea Regelui” – amară ironie!
Petru Groza îi spune că monarhia este trecătoare. Și continuă: „Problema abdicării trebuie făcută în bună înțelegere, zâmbind’.”
Regele replică: „Nu înțeleg să mă opun lucrurilor la care nu te poți opune. Văd ce e în jurul meu. Vreau ca om [să trăiesc]. N-am avut copilărie, tinerețe, și mama va trebui să înțeleagă. Dar nu spune la nimeni. Între noi, mergem înainte. Eu mă voi conforma sfaturilor d-tale. Dar între noi.”
Actul de abdicare, 30 decembrie 1947
O urmărea cu ochi tulburi pe Regină făcându-și bagajele sumare, sub privirile pline de dispreț ale așa-zisului comitetului însărcinat cu expulzarea – tineri ca și el, ascultând orbește de comenzile seci ale unor trădători, auzise cum primiseră ordin să nu le permită să scoată nimic altceva din castel decât lucruri de primă necesitate și – ceea ce era mai dureros, să nu fie priviți în față – ca un semn de dispreț la adresa monarhiei… Dar cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea, și asta trebuia să se întâmple acum.
În gară, pe peronul înțesat de soldați tineri, cuferele mamei lui, Alteța sa Regală, acum o femeie care cu greu își stăpânea lacrimile și tremurul, au fost pângărite de mâinile otrăvite ale lacheilor comuniști, de teama de a nu se fi strecurat printre haine vreun obiect de preț… singurele bijuterii pe care avusese voie să le ia erau cele cu care o prinsese amiaza în Palatul Regal… dar acum nimic nu mai conta, decât sufletul ei sfâșiat de mamă care-și vede fiul în răstriște și nu-l poate consola cu nimic decât cu o privire dreaptă și încurajatoare… îl vedea puternic, în ciuda situației ingrate, și asta îi dădea și ei curaj.
Via crucis… străbătând culoarul format din tineri ofițeri care fixau zarea cu priviri de gheață, unul dintre ei și-a întors fața și l-a privit, turnându-i în suflet credința că nu era totul pierdut, nu se terminase aici legătura lui cu țara, și atunci gândul că va reveni printre ai lui i-a încălzit sufletul – pe treptele vagonului a privit încă o dată munții și i-a respirat în sufletul și în mintea lui atât de tulburată și a strâns brațul mamei, cu o putere de care s-a mirat și ea însăși, tresărind de emoția descoperirii.
Regina îi privi ochii de un albastru precum cerul acum senin după furtună și se liniști.
Nu era un „adio”, ci un „rămas bun”, nu mai conta pentru cât timp…
………………………………
După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. În şedinţa extraordinară din 30 decembrie 1947 a Cabinetului, Petru Groza a declarat: „ … monarhia era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru şi că (…) poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie. (…) Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras”. La 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească ţara, urmat la peste o săptămână, de principesele Elisabeta de România şi Ileana de Habsburg. (citiți articolul întreg AICI)
Citiți și Alfabetul vieții, după Țuțea…
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
